Romanul Simonei Popescu reprezintă un alt fel, cu totul inedit, de a face literatură. Nu se citeşte uşor şi nu face nici o concesie cititorului. Un roman/jurnal ce nu prea poate fi povestit, lectura e oarecum incomodă, inconfortabilă, dar cu toate astea eşti pus în situaţia să recunoşti că doar o minte sclipitoare şi un talent îndelung cizelat pot genera o scriitură de o asemenea consistenţă. Personajul- narator îşi rescrie amintirile / senzaţiile / incertitudinile / ezitările cu o precizie chirurgicală, într-o manieră deloc idolatrizantă, mai degrabă cu maturitatea experienţei trăite / sondate / exploatate temeinic. Această incursiune în „văgăunile” memoriei, a căror sedimentare nu face uitate palpitaţiile cunoaşterii, modulează întreg discursul literar.
Simona Popescu scrie detaşat, ironic, autoflagelant, uneori îşi garniseşte textul cu supradoze de cinism. Te sperie! „Exuvii” e un bun prilej de meditaţie asupra întrebărilor – Ce e literatura? Ce poate fi literatura? Cu ce criterii trebuie cântărită? Ce înseamnă stil? Nu ştiu dacă „paradoxul” e o trăsătură a postmodernismului, dar ca element textual, menit să tulbure mintea, e prezent în mai toate textele postmoderniste. Naratorul ţine un jurnal în care ridiculizează existenţa unui alt jurnal propriu, adolescentin. Inventariază expresii şi cuvinte, sensuri ascunse, aduce un elegant omagiu limbii în care scrie. Experienţa copilăriei e aproape una comună la majoritatea oamenilor, însă modul în care e valorificată literar, de către această scriitoare, deconcertează de-a binelea. Unele întâmplări sunt privite de jos în sus, dinspre vârsta copilăriei, altele, petrecute tot atunci, din sens invers.
Personajul- narator îşi inventează o lume, o clădeşte din cuvinte, se joacă în (cu) ea, îşi re-trăieşte copilăria, o înţelege, o descompune, o întoarce pe toate feţele, uneşte imaginile într-un tablou complet. O carte despre cum se declanşează fluxul memoriei şi de ce nu – despre arheologia senzaţiilor.
Exuvie – piele lepădată de un artropod sau de un şarpe.
– învelişul rezultat prin năpârlirea şi ieşirea insectelor adulte din pupe.
( Simona Popescu, Exuvii, Ed. Polirom, 2007, 328 pag.)
Mananci litere, Ducu! Vezi prima fraza!
Îmi place mult această poetă, şi mai ales felul ei de a vorbi şi scrie despre Gellu Naum!
stiu ca Gellu Naum e poetul pe care Vasile Garnet il invoca de nenumarate ori, iata si un poem-
gellunaum
de la o vârstă încolo omul îşi adulmecă umbra
ca un copil lasă să i se odihnească lumina în palmă
zile întregi stă nemişcat la fereastră şi priveşte spre
gara de trenuri
de unde ar trebui să vină poeţii tineri – leo, simona, dan…
şi învaţă să reproducă liniştea lui interioară
de care nu se mai teme aproape deloc
uneori se aşteaptă pe sine – vede mai mult decât
ar putea el înţelege
ascultă muzică – când plouă pune trompetele lui Händel
şi aşa se retrage în materia secretă a viselor sale
când revine e întotdeauna bucuros – aşa pare –
şi spune ceva care mai temperează solemnitatea discuţiei
noastre
de pildă: “eu n-am tras nici un foc de armă în război/ am
mers cu calul meu flămând şi slăbit prin Basarabia până în
Rusia/ mi-era frică şi milă/ am făcut şi o gripă nervoasă/ şi
medicii – încurcaţi – au recomandat să fiu lăsat în pace”
“un poet nu omoară pe nimeni niciodată
ceilalţi îl omoară pe el” – spune zâmbind şi se
retrage din nou în materia secretă a viselor sale
Gellu Naum este poet peste veacuri…şi dacă el ar fi privit lumea doar cu „ochi apocaliptici” – nu ne-am mai fi bucurat de puritatea care se află şi se propagă prin poezie – poate singurul vehicul neîntinat de globalizare!
POezia nu are nevoie de globalizare, liberalism, Wall Street, UE, biserici, habotnici, bănci, maşini de lux…lista o poţi continua singur:-)))
ai perfecta dreptate, Vladimir.
Mulţumesc ca măcar asupra Poeziei – am căzut la un acord:-) În celelalte, deocamdată, avem ceva divergenţe şi diferenţe de opinie
Nu, nu cred ca avem mari divergente, tin mai degraba de pozitionarea fiecaruia. Conotatia politica pe care am atribuit-o vizitei Patriarhului vine, probabil, din valul de articole scrise in presa pe aceasta tema – C. Tanase de ex. sau din declaratiile Mitropolitului Vldaimir – gazda Patriarhului. ma deranjeaza moldovenismul primitiv, ma supara si ma intristeaza, nu imi place nici romanismul ditirambic, gen Ilie Bratu. R. Moldova, dupa o usoara schimbare la fata, s-a bezmeticit din nou. Asta e impresia generala.
Nu cunosc declaraţiile ÎPS Vladimir al Moldovei, căci nu găsesc nimic pe site-ul Mitropoliei noastre, dar dacă ai tu site- sau o sursă, te rog să mi-o semnalezi. În general, sunt un creştin ascultător, dar nu pot să nu am opinii atunci cînd capii bisericii sau indivizi precum Anatolie Cibric – dau cu „mucii în fasole”, şi încep să facă o analiză a acestei abateri…În acest episod – al vizitei Patriarhului, ÎPS Vladimir a fost nu doar cuminte, ci de-a dreptul un mieluşel, eu cel puţin aşa l-am perceput. Poate că greşesc…
Iata o declaratie – “Biserica Ortodoxă din Moldova se situează pe primul loc printre alte confesiuni. Desigur, ne rugăm ca să rămânem pe acest loc, însă foarte mult ne dăunează Uniunea Europeană. Moldova nu este o ţară bogată și trebuie să apeleze la împrumuturi din străinătate. Oferind tot felul de credite, UE încearcă să ne impună legi străine tradiţiilor noastre spirituale şi morale”.
gasesc ceva provocator in aceste cuvinte
…este o banală declaraţie şi un loc comun – care reiese din doctrina panslavismului! Nimic ce este din afara acestui sistem nu ne foloseşte, sau ne este chiar oastil…
propun spre lectură textul lui Vitalie Ciobanu, de la Europa Liberă, la care am avut şi eu un punct de vedere de expus.
http://www.europalibera.org/content/article/24357797.html
citit Vladimir si articolul si comentariul, E un adevar si un paradox ca Voronin a contribuit esential la refacerea celor doua manastiri.
Da, un adevăr şi un paradox – simultan!
Dar poate că astfel e şi existenţa acestu stat: RM?
Sau doar o joacă, ca să fim în asentiment cu titlul postării tale?
triste constatari…