Talex

Chiar din primul pasaj al articolului său, publicat pe Platzforma.md,  Vasile Ernu se detașează idiosincratic de ceilalți participanți la emisiune, îi plasează într-o mentalitate depășită de sec. 19 și  își asumă , fals/ afectat, statutul „oii negre”. Care îi convine. Se vrea singularizat și neclintit.  Să  sar în ochi prin diferență, pare că-și spune.

Argumentele dansului privind lipsa unui proiect de țară cad în desuetudine și ridicol atunci când invocă, ironic și deplasat,  Dacia Mare și Bizanțul.  Să compari acțiuni politice de nici o sută de ani vechime cu vagi și incerte evenimente  ce au avut loc acum două mii de ani, e o lipsă de măsură. Vizibilă.  Câteva detalii ce țin de psihologia maselor – Vasile Ernu alege să spună exact ceea ce convine unui popor „rănit” de criza economică a ultimilor ani – Totul se hotărăște la Bruxelles, România e o colonie, cămătarii de la FMI. Civilizația occidentală va supraviețui, spre crunta dezamăgire a „comunistalgicului” Ernu, dintr-un motiv pecuniar – nu vei vedea pe fundul a două căldări „născute” la 20 de ani distanță ștanțat același preț. Cu astfel de mesaje subliminale câștigi teren (politic), înduioșezi proletariatul, chiar dacă tu îți duci traiul într-o țară aflată sub umbrela NATO și intrată în familia europeană. E confortabil să faci asemenea declarații de la adăpostul unei democrații.  Dacă ai merge în Cuba, Koreea de Nord  sau în alt regim cu adevărat schizoid, ți-aș da dreptate. Ernu, ca și Marian Lupu, face trimitere la democrație, la referendum-ul  în privința unirii. După ce speli pe creier o societate timp de 50 de ani, îi oferi, ca într-un joc perfid și infantil (cu un râs batjocoritor), dreptul la autoidentificare și la alegere. Nu-i rău, dar ar trebui întrebați și sutele de mii de deportați prin Siberii. Să întrebăm și morții! (Știu, să lăsăm morții în pace!, să nu le confiscăm opțiunea, mi se va răspunde impetuos.)

Întrebarea reală e dacă își dorește sau nu unirea Vasile Ernu. Pentru că îți poți dori unirea chiar dacă ea pare imposibilă. De când trebuie să ne dorim doar ceea ce e previzibil, doar realizabilul imediat, gazoductul (țeava, cum ar coborî-o în derizoriu Ernu), liniile de electricitate, podurile peste Prut nu garantează unirea, o pot facilita cel mult, așa cum absența tuturor acestor proiecte tehnice nu anulează ideea unirii, o pot face doar mai dificilă. Asta nu înțelege Vasile Ernu. Sau se face, cu bună știință.

Văd că declarația lui Băsescu a pus pe jar opinia publică. Să  o „despletim” un pic. Nu mai reiau aici celelalte interpretări – propagandă electorală, demagogie, lipsă de viziune politică, apă la moară comuniștilor românofobi. Să procedăm invers – dacă această declarație nu ar fi existat, oare  comuniștii moldoveni ar fi devenit mai cuminți?, oare Rusia nu mai folosea aceeași retorică agresivă și mistificatoare  la adresa Moldovei și României? Din contra, o asemenea afirmație îi bulversează și îi pune în dificultate. Și oare nu același lucru îl spun și Ponta și Antonescu, doar că mai voalat și ca să nu supere pe nimeni. Declarația lui Băsescu poate avea rolul (încă) unei pietre de temelie, chiar dacă atât Occidentul, cât și Rusia au rămas „mirate” ( o mirare mimată, toți știu că toți știu). Dar dacă încercăm să creionăm  un scenariu vedem că declarația își are rostul ei. Așa cum ne întoarcem de fiecare dată la anumite repere cronologice, cum ar fi 1812, 1918, 1940,   pentru a găsi justificări, pentru a combate arguția de tip sovietic, peste ceva timp mult huiduitele cuvinte ale președintelui ar putea să arate bine pe galantarul istoriei. Atunci vom spune – uite, că se vorbea despre unire. Vasile Ernu vede, intenționat și de fiecare dată, doar drojdia de pe fundul paharului (să nu fiu înțeles greșit), nu observă nici jumătatea goală și nici pe cea plină. Scepticismul, pesimismul lui Vasile Ernu sunt simple strategii cultural-economice. Un „speculiant” (спекулянт), cum se zice în URSS.

Read Full Post »

De Ziua României am plecat acasă, în Basarabia. Pe drum ascult la radio că Președintele Timofti e la București alături de omologul său. La radio – românii de pe ambele maluri ale Prutului sărbătoresc 95 de ani…

Ajuns la vama moldovenească, văd în spatele meu o mașină cu numere românești, avea un tricolor atașat  în exterior, pe portiera din spate. Nici poliția și nici vama nu s-au luat de tricolor, oricum era  de dimensiuni modeste. A plecat înaintea mea. În clipa în care ajunge la bariera vămii, domnișoară  care i-a luat actele îi transmite (de lângă mine) prin stație celui de la barieră (aflat la vre 300 de metri distanță) – zîi sîș scoatî steagu. Și l-a scos. La intrarea în RM.

Îmi iau actele. Urc și plec. La radio – românii de pretutindeni celebrează…, Președintele Timofti…,București…, Alba-Iulia…, 1 decembrie…, Marea Unire…, Chișinău…, diseară…, concert…,integrare…

Read Full Post »

„Dar aici totul e plin de nostalgie, pentru că sunt pesemne puține țări pe lume în care acest sentiment se manifestă atât de repetitiv: la cei dintâi spanioli, fiindcă le era dor de patria de departe; apoi la indieni, pentru că tânjeau după libertatea pierdută, însuși sensul existenței lor; mai târziu, la acei gauchos alungați de civilizația veneticilor, simțindu-se exilați pe propriul lor pământ și amintindu-și de vârsta de aur a sălbaticei lor independențe; la bâtrânii patriarhi creoli, ca don Pancho, pentru că simțeau că timpul acela minunat al generozității și curteniei devenise timpul meschinăriei și al minciunii; și, în sfârșit, la imigranți, fiindcă duceau dorul pământului lor natal, al obiceiurilor lor milenare, al legendelor, al sărbătorilor Crăciunului lângă foc.  Și cum să nu-l înțelegi pe bătrânul D’Arcángelo? Căci pe măsură ce ne apropiem de moarte ne apropiem și de pământ, și nu de pământ în general, ci de bucata aceea, acea infimă (dar atât de iubită, atât de jinduită) bucată de pământ unde ne-am petrecut copilăria. Și ne amintim atunci de un copac, de chipul vreunui prieten, de un câine, de un drum plin de colb în miezul verii, de țârâitul greierilor și șopotul unui pârâiaș. Lucrurile de genul ăsta. Nu lucruri mari, ci mărunte și cu totul neînsemnate, dar care în momentul acela de dinaintea morții capătă proporții de necrezut, mai ales când, în țara asta de emigranți, omul care stă să moară se poate apăra numai cu amintirea, atât de înfricoșător de incompletă, atât de transparentă și imaterială, a acelui copac sau a acelui pârâiaș din copilărie; căci sunt despărțiți nu doar de prăpastia timpului, ci și de oceane de necuprins. Și astfel ne este dat să vedem mulți bătrâni ca D’Arcángelo, care aproape că nu mai vorbesc și par că privesc necontenit în depărtare, când în realitate privesc spre înlăuntrul lor, spre străfundurile memoriei lor. Pentru că memoria e ceea ce rezistă timpului și puterilor lui distructive, și e un fel de formă pe care eternitatea și-o poate asuma în această trecere neîncetată. Și chiar dacă noi (conștiința noastră, sentimentele noastre, experiența noastră dură) ne schimbăm cu trecerea anilor, iar pielea și ridurile noastre se prefac treptat în dovezi și martori ai acestei treceri, există ceva în noi, undeva foarte adânc, acolo, în zone ascunse, ceva ce se agață cu ghearele și cu dinții de copilărie și de trecut, de neam și de pământ, de tradiții și de visuri, ceva ce pare să-i reziste acestui tragic proces: memoria, misterioasa aducere aminte despre noi înșine, despre ceea ce suntem și despre ceea ce am fost. Ceva fără de care (și ce îngrozitor trebuie să fie atunci! își spunea Bruno) oamenii aceia care au pierdut-o, ca într-o formidabilă și devastatoare explozie a acelor zone profunde, sunt frunze ușoare, frunze nesigure efemere târâte de vântul furios și fără noimă al timpului. ”

Read Full Post »