Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 3 noiembrie 2013

Asediul Vieții

Asediul Vienei      „ Încă nu avem un roman al revoluției”, expresia circulă anxios prin spațiul literar românesc, sugerând un oarecare decalaj tematic sau poate neputința de a trata un subiect cețos, cu implicații majore și imprevizibile. O afirmație care nu mai rezistă atunci când o extindem asupra unei alte perioade – începutul tranziției. Un roman al tranziției românești (și nu doar al tranziției), Asediul Vienei de Horia Ursu nu-și menajează deloc cititorii, o literatură care pare ieșită dintr-o răbufnire recalcitrantă împotriva gregarității de tot soiul. Este prima impresie de lectură. Brută.
Structura alambicată, multiplele voci narative (cine vorbește?, cine vede?, cine scrie?), suprapunerea firelor epice, prezența mai multor personaje care inițial sunt despărțite de o perdea netransparentă, deși acțiunea are loc în același oraș transilvănean (probabil Baia Mare, cele mai multe indicii duc acolo – râul Săsar, Munții Gutâi, Turnul Măcelarilor, Turnul Ștefan, deși ar putea fi la fel de bine Clujul – Piața Carolina – sau Târgu-Mureș – Universitatea „Petru Maior”), glisajul neobosit pe axa temporală, în special analepsele, dar și anticipațiile, hoinăreala prin grădina onirică a indivizilor ce locuiesc, mai mult sau mai puțin resemnați, această carte, aparenta lipsă de „fabulă”, senzația că asistăm la o „reconstituire” se topesc într-o lectură solicitantă și mobilizatoare.
Distanța fizică și afectivă ce separă personajele la început pare destul de mare, nici nu bănuim că își cunosc unele altora cutumele, chiar și frivolitățile. Prezentul aproape că nu mai contează, cu excepția cazului când se stinge în moarte, e doar estuarul unor vieți sleite de acumularea reziduurilor existențiale. Viața personajelor e maculată de compromisuri jenante, de neîmpliniri „enigmatice”. Iar Piața Carolina, din centrul vechi al orașului, asistă exoftalmic la această metamorfoză continuă. Autorul e preocupat atât de canavaua propriului text, se simte aici un puseu textualist care nu exclude însă realismul scriiturii, cât și de inflexiunile stilului și de problematica sensului. Ambiguitățile pe care le generează textul provoacă atenția cititorului, care riscă de altfel să alunece, în cazul unei lecturi mai puțin profunde, într-o deconcertare temeinică. Pistele false sunt însă, la rândul lor, anulate prin explicitări ulterioare. Textul îl obligă pe lector să stabilească filiații, relații conjuncturale, astfel încât cercul personajelor să se strângă și să devină „frecventabil”.
Transilvania, cea mai prosperă provincie românească, e surprinsă în ipostaze sumbre și deloc încurajatoare. Se răsfrâng asupra ei dezamăgirea unei revoluții confiscate (Jos Iliescu!, Jos comuniștii!), mineriada, impostura agresivă a unei noi/vechi clase și moartea care-și cască ochii din toate ungherele. Cele patru citate (elemente paratextuale) „ștanțate” pe prima pagină conțin substanța semantică a întregii cărți. Dezagregarea unei lumi, vidul devorator, nimicul ca esență reverberează fără-ncetare în pirueta fiecărui gest, fie el solemn, mimat sau inutil. Ritualizarea excesivă a vieții nu lasă loc de prea multă libertate individuală.
Mai sunt câteva zile până la Revelion, aflăm acest detaliu chiar de la începutul cărții, există și o scrisoare semnată și datată de Doamna Ster – 15 XII ’95, prin care Petru Șendrean, chiriaș în casa acesteia, e rugat să organizeze o licitație pentru a vinde patru tablouri. Acest interval de câteva zile e umplut însă de regretele, reveriile, amintirile și iluziile personajelor, se produce astfel o uimitoare dilatare temporală. Timpul începe să dospească, să acumuleze scenarii, să-și plimbe nestingherit trena prin hăul istoriei. Revelionul cu vânzare organizat de Petru Șendrean, asistent universitar, și Iolanda, fostă/viitoare iubită, constituie un eveniment inedit pentru un oraș de provincie. Trei din cele patru tablouri își vor găsi un proprietar (Ignat P. Brândușă) dornic să-și facă publicitate și să se lanseze în vârtejul politicii. Ceilalți participanți la petrecere se vor alege cu burțile mulțumite și cu satisfacția unei nopți pe cinste. Dar cartea nu se putea încheia în „focuri de artificii”, ci printr-o moarte simbolică și sacrificială. Flavius-Tiberius Moduna moare înjunghiat.
Ne trece prin fața ochilor o lume de învinși, pulverizată peste marginile ei naturale, destrămată și golită de sens, dar cu atât mai verosimilă. Fluxul emigrării disipează treptat diversitatea etnică, coloritul transilvan. Că sunt evrei, maghiari sau germani, locuitorii acestei provincii par să gândească la unison – viața-i în altă parte. Poate la Viena! Poate la Budapesta!
Romanul lui Horia Ursu e ușor ne­convențional, povestea pe care o răsfiră conține detalii câteodată anoste, felii mici și disparate ale unui cotidian abstrus, imagini fragmentate, reflecții subiective pătrunse de irizații tragicomice. Din inadecvarea la realitate apar umorul negru, ironia acidă, observația critică, gluma bufă. În marea lor majoritate, personajele lui Horia Ursu au pretenția unor intelectuali sau artiști ce se consideră demni de imortalizare, Grațian – „viitor fost mare regizor de film și viitor fost mare sculptor”, și nu ezită să utilizeze cu orice ocazie referințe livrești. Își trăiesc prețios acest tip de manifestare culturală, în ciuda faptului că realitatea îi contrazice sarcastic de fiecare dată – „Dacă un roman neterminat e socotit genial, unul nescris e încă și mai genial” sau „Istoria locală a capodoperelor nescrise conținea titluri demne de marile literaturi ale lumii.” Cred că una dintre preocupările autorului ține exclusiv de limbaj și de avatarurile limbajului în domeniul artistic. Spun astea pentru că Horia Ursu caută să evite stereotipiile, formulele înțepenite, iar când o face, cu intenție bineînțeles, „îngroșarea” produce efect ilar. Nu e ușor să scrii pagini critice despre critica artei și să nu cazi în capcana pe care acest demers o presupune. Relectura romanului. Obligatorie.
___________

Horia Ursu, Asediul Vienei. Editura Cartea Românească, 2007, 456 pag.

Articol apărut în revista Contrafort, 

Read Full Post »

Jurnal

Dacă stau mai mult timp în România, fără a mai merge pe acasă, la Cahul, începe să mi se acrească și de UE și de Schengen și de Nato. E suficient însă să merg acasă și să stau câteva zile. Se schimbă perspectiva. Și parcă îmi doresc  să ajungem și noi în UE. Cu Nato e mai dificil.

Mă încearcă sentimente contradictorii (confuze)  față de evenimentul de astăzi de la Chișinău. Organizat în pripă, cu un puternic iz de partid, vor veni, probabil, toți primarii pldm și pd din țară, dar și oameni care cred sincer în ideea integrării europene.  Mișcările comuniștilor sunt contracarate exact prin aceleași metode. Încolonarea și la protest!  Ar fi totuși o soluție – Să vină cât mai mult lume, pe rând, și să nu stea nimeni mai mult de 10 -15 minute. La urma urmei fiecare ar putea spune apoi – „ei, eu eram doar în treacăt„

Nu înțeleg de ce trebuie să ne prefacem că nu renunțăm la Transnistria, când ea e demult un alt stat, o altă realitate, tenebroasă și malignă. De ce nu ne-am putea despărți amiabil, ca-ntr-un divorț între doi oameni maturi și respectuoși. Hotarul pe Nistru și prietenie eternă. Dar simt că am răspunsul. Scopul Transnistriei (și al Rusiei) nu-i independența, să fim obiectivi. Independența presupune transparență, respectarea normelor internaționale și a tuturor drepturilor ce decug de aici, posibilitatea unor sancțiuni din partea forurilor/organizațiilor din care faci parte, De fapt, a avea independență înseamnă a ceda o bună parte din ea sau a o împărți cu alții. În schimb, nerecunoașterea internațională îți oferă un calup de avantaje, bineînțeles ilegale și criminale. Trafic de arme, de droguri, de ființe umane, economie subterană, spălare de bani.  Plus că așa mai ții și Moldova pe loc. Oare ce vrea Transnistria?

Un personaj din „Despre eroi și morminte” spune ceva de genul – „dacă vin comuniștii, eu mă retrag la moșie” .  Am râs, după care mi s-a făcut rușine.

Read Full Post »