În acest roman nu se întâmplă nimic, doar multă aşteptare – era verdictul pe care-l auzisem din gura unui student dintr-un an mai mare. A fost prima mea întâlnire indirectă cu titlul lui Dino Buzzati. Se întâmpla acum vreo 5-6 ani. Îmi construisem nişte reprezentări subiective, fabuloase în privinţa cărţii. Odiseea căutării a început cu Biblioteca V.A. Urechia care, spre dezamăgirea mea, nu o avea la împrumut, ci doar la sala de lectură (deşi e o bibliotecă performantă, modernă, cam aşa cum le descrie Radu Pavel Gheo pe cele din Seattle). Sala de lectură nu mi s-a părut o soluţie viabilă. Nu pot citi (literatură) în public, în unităţi de transport. Lectura presupune intimitate.
De câte ori făceam vreo comandă pe net (şi am făcut multe), deşi iniţial eram asigurat de valabilitatea comenzii, primeam apoi inevitabilul răspuns – Ne pare rău, cartea nu mai e în stoc! Această zădărnicie, sunt sigur, cumulată cu dorinţa de a o citi, a contribuit şi mai mult la căutare. În cele din urmă o librărie anonimă din Braşov mai avea un singur exemplar, mi l-a trimis – Deşertul tătarilor, Polirom, 2002. E cea mai tristă carte pe care am citit-o, alături de Pe frontul de vest nimic nou . Aproape am plâns. Sunt un idiot. Scrisă la 1940, cartea e unică în peisajul literar european, o spun criticii. Citind-o nu ai cum să nu te gândeşti la propria viaţa, prinsă între repere exacte de unde arbitrarul e aproape expulzat. Nedeterminarea spaţio-temporală e o marcă definitorie a romanului. Lipsesc semnele clare ale unui timp bine ancorat în succesiunea cronologiei. Se vorbeşte de vehicule, dar şi căruţele sunt vehicule. Armele de foc sunt inventate şi suficient de performante. Totuşi, ţinând cont că în final regatul din nord va ataca statul apărat, în acel loc, de fortăreaţa Bastiani, mă face să cred că unificarea Italiei sub Garibaldi încă nu se înfăptuise. Deci acţiunea ar avea loc până cel tarziu spre anul 1861. Titlul e o metaforă, nu are nimic a face cu tătarii, vremea lor trecuse demult, ci cu iminenţa pericolului, cu neantul acelui deşert, însufleţit rareori de semne interpretabile şi echivoce. Acest deşert numit al tătarilor configurează mai degrabă un ecou la incursiunilor tătărăşti de pe timpuri.
Proaspăt numit ofiţer, Giovanni Drogo e trimis la fortăreaţa Bastiani, undeva în munţi, spre nord. Fortăreaţă care îşi pierduse gloria de odinioară, locaţie unde legile militare, uneori absurde, impun o normă de conduită extrem de exigentă. Giovanni ar vrea să se întoarcă, dar ceva indescifrabil îl reţine, temerea că şi-ar putea compromite viitorul militar. Patru luni, doi ani, patru ani, cincisprezece ani, treizeci de ani – în cele din urmă duşmanul apare, numai că Drogo e bolnav şi neputincios. E obligat să părăsească garnizoana. Giovanni pleacă dezabuzat, înfăşurat în mantia morţii, cu regretul de a-i fi fost furată viaţa şi gloria. E martorul propriei căderi, ar fi meritat o moarte glorioasă, cel puţin onorabilă. S-ar fi avântat în vârtejul luptei, aşteptase atât, ca acum să privească la tinerii militari, veniţi în scopul întăririi rezistenţei, să-i fure clipa de graţie, să-i terfelească aşteptările. Nu moartea e ceea ce-l înspăimântă, ci trecerea sa în spatele frontului. Numai că Giovanni mai are o luptă, cea finală, chiar mai importantă decât cea oficială, lupta cu moartea firească. O trecere tristă, aproape inutilă, ca cea a lui Paul Baumer.
Absenţa reperelor etnice, religioase facilitează accesul operei spre universalitate. Oricine poate fi protagonistul cărţii. Editura Polirom a lansat o ediţie de carte la preţ redus, probabil singura posibilitate de a contracara strategiile pe piaţă ale Adevărului şi Jurnalului Naţional. Printre cele dintâi apariţii se regăseşte şi Deşertul tătarilor… Am căutat-o mult timp, de azi va sta pe raftul oricărei librării. E nedrept. Cum e să intri într-un magazin şi să vezi vrafuri de blugi, când odinioară te numărai printre puţinii beneficiari ai acestui fost articol de lux, vorba unui scriitor basarabean.
Deşertul tătarilor – o carte despre iluzia împlinirii, despre nefericire. Şi singurătatea pe care nimeni nu o poate renega, despre aşteptare şi şansa mântuirii (stau şi aştept / chiar dacă ceea ce aştept nu va veni niciodată – Vasile Garnet).
Câteva frgamente – Încetul cu încetul, credinţa îi slăbea. E greu să crezi în ceva atunci când nu poţi să-ţi împărtăşeşti speranţa nimănui, când eşti absolut singur. Şi Drogo îşi dădu seama că oamenii, oricât de mult s-ar iubi între ei, rămân întotdeauna cumplit de singuri, de izolaţi: dacă unul suferă, durerea este în întregime a sa, nimeni altul nu poate să ia asupra-şi nici măcar o fărâmă din ea; când unul suferă, ceilalţi nu simt durerea lui, oricât de mare ar fi iubirea ce-i leagă, şi aici se află pricina însingurării omului în viaţă. p.193
Curaj, Drogo, asta e ultima carte, ieşi în întâmpinarea morţii ca un adevărat soldat, în aşa fel încât existenţa ta ratată cel puţin să sfârşească bine! Răzbună-te, în sfârşit, pe soartă, nimeni nu-ţi va cânta osanale, nimeni nu te va socoti erou sau ceva asemănător, dar tocmai din pricina asta merită osteneala s-o faci! Păşeşte cu pas hotărât în împărăţia întunericului, elegant ca la o paradă, şi zâmbeşte chiar dacă izbuteşti! La urma urmei conştiinţa nu ţi-e împovărată şi Dumnezeu va şti să te ierte. p. 220
Sau poate e chiar ea (moartea), care a intrat cu pas tăcut şi acum tocmai se apropie de fotoliul lui Drogo, făcându-şi curaj Giovanni îşi îndreaptă puţin bustul, îşi aranjează cu mâna gulerul uniformei, mai aruncă o privire dincolo de fereastră, o privire fugară spre ultimele stele din dreptul său. Apoi, în întuneric, deşi nimeni nu-l vede, zâmbeşte. p. 230
(Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, ed. Polirom, 2002, nr. pag.240)
Talex 