Gara e un bun prilej pentru o meditaţie sănătoasă. Până a călători întâia dată cu trenul, gara era, în mintea mea, un loc apăsător, atât de mult fier, locomotive, vagoane, şine, drezine, vagoane-cisterne. S-a întâmplat însă să merg cu trenul, acum vreo 8 ani, de atunci mi-am modificat abrupt optica asupra gării şi a tot ce înseamnă elemente vicinale ei. Poate că lectura romanului lui O. Paler a contribuit la o astfel de hermeneutica feroviară. Gara, cu zgomotul, mişcarea, oamenii, câinii- vagabonzi, oamenii-boschetari, care mişună, intră, ies şi mai ales Aşteaptă, îmi apare cea mai fidelă, exactă, credibilă copie a vieţii, de fapt a imposibilităţii noastre de a ne manifesta pe deplin ontologic.
Am urcat în tren, mi-am identificat locul, am introdus tichetul în buzunarul din stânga de la cămaşă, cât mai accesibil, atunci când va veni controlorul. Vagonul era aproape gol, îmi doream să rămână aşa, să nu mai urce nimeni şi să fiu stăpânul absolul (suprem) al compartimentului, m-am trezit totuşi cu cu o pereche, soţ şi soţie, în etate, pe capul meu. Mi-am spus – bine că suntem trei şi nu mai mulţi! După vreo oră de mers i-am întrebat dacă sunt din Cluj şi am cerut nişte informaţii despre cum se poate ajunge de la gară în centru. Un pretext pentru a înnoda o discuţie, harta Clujului şedea ascunsă în rucsac, studiată, însemnată. Domnii nu păreau prea interesaţi de o potenţială discuţie. Soţia zicea soţului pe un ton afectat :
– Bine s-a aranjat Nicu nostru, însă de ea nu-mi place.
– E slabă!
Atunci le-am spus că sunt basarabean. Afirmaţie ce i-a făcut curioşi. După vreo 5 minute dispăruse orice urmă de curiozitate din ochii soţiei, abia acum sesizasem că era sastisită, ofuscată şi cu o lehamite de viaţă grefată pe întreaga faţă, dar în special gura sau mai bine zis colţurile gurii, lăsate, dezveleau o dantură falsă şi perfectă, dovadă a decrepitudinii. Domnul s-a arătat încântat, un partener pe măsură, de câteva ori am fost întrerupţi de replicile tăioase ale consoartei – vorbeşte mai încet că mă doare capul (îi spune soţului, cred că şi mie). Am ieşit pe culoar, am purtat discuţii lungi, de familiarizare cu realităţile cultural-politice din Basarabia, am rescris împreună (verbalizând) istoria recentă a R. Moldova şi a României. Mă mira interesul accentuat, privirea ascuţită, întrebările exacte şi un incert surâs ce putea trăda chiar o efigie de superioritate, deşi cel ce vorbea mai mult, galopând, eram eu.
Până când mi-a zis, mima o lejeritate şi un firesc al afirmaţiei, că a lucrat pentru securitate, a fost cadru militar. În acea instanţă rolurile s-au inversat ireversibil. Toată curiozitatea din mintea dânsului a transvazat în capul meu. Eram un bun recipient pentru o confesiune laxă, fiind un venetic nu reprezentam mare pericol. L-am ascultat, i-am pus întrebări naive despre fostul regim. L-a prins revoluţia în plin exerciţiu de fidelitate faţă de patrie, dânsul funcţiona la radio-interceptoare, păzeau cerul, după cum se exprimase. Mi-a explicat logica existenţei informatorilor şi contrainformatorilor, acest mecanism hidos al securităţii. Cum a fost sunat pe 20 decembrie şi o voce de femeie, sigură, i-a zis scurt – va avea loc o manifestaţie de protest a muncitorilor la Cluj. Atât. Cum n-a dormit toată noaptea, imaginând şi demolând scenarii posibile – într-adevăr cineva organizează protestul ori altcineva verifică loialitatea cadrelor securităţii sau e o glumă boantă. Mi-a spus că majoritatea victimelor au fost cauzate de prostia celor implicaţi în conflict, de confuzii şi mai puţin de o intenţie vadită de a omorî cu orice preţ. Mi-a explicat apoi cum reuşeşte să doboare un avion, i-am replicat că doar avionul se mişcă, are o viteză destul de mare. Contactul odată stabilit nu se mai pierde, zice el, triumfător, racheta îl urmăreşte până la impact, e o undă care loveşte în avion şi se întoarce la dispozitivul ce declanşează torpila. Pilotul abia dacă mai are timp să se catapulteze, exact aşa mi-a spus, zâmbea, era mulţumit, preluase şefia discuţiei. În faţa mea îşi putea desfăşura lesne experienţa de militar. Îl ascultam, timpul trecea, “avea răbdare” cu noi. Nu mai puteam asimila poliloghia dansului , doar consimţeam, ochii priveau pe geam la râurile umflate, Someş, Mureş – zicea el, la lanurile de grâu inundate, fără prea mari şanse de a mai fi recuperat ceva, iar gândurile îmi era şi mai departe – la Cluj, doar îmi spusese că pleacă pentru trei luni în SUA…
Talex 