Copşa Mare (sau Mică) sau ce-a mai rămas din acel centru industrial ceauşist îţi provoacă fiori, pare a fi o zonă interzisă, doar scheletele poleite cu funingine ale unei fabrici mamut, producătoare de cauciuc, un cimitir funest, o panoramă lugubră care te zdruncină pe dinăuntru şi îţi şopteşc obsedant că eşti muritor şi că totul e supus perisabilului. Când treci prin Copşa Mare sau Mică (nu ştiu exact prin care am trecut) nu ai cum să nu te gândeşti la moarte şi la vanităţile umane, inutile şi exacerbate. Oare Andrej Stasiuk, prin periplul sau est-european, o fi trecut şi pe acolo? Nu-mi amintesc!
Acum (atunci)urmau Blajul şi Câmpia Turzii, scriu şi resimt oboseala din tren, un soi de epuizare trupească dublată de o vagă durere, deviată în umeri, deşi în acest moment e dimineaţă. Ascult Arvo Part – Te Deum. Nu doar literatura e un palimpsest, ci şi memoria umană, o condiţie a memorării continue (fireşti) este uitarea. Blaj, Blaj – o fi având ceva în comun cu Eminescu, şi am început să cotrobăi prin sertarele memoriei. Câmpia Turzii – trenul şerpuieşte sacadat printre coline şi în sfarşit – Cluj Napoca, după 7 ore! Odată ajunşi am avut neplacuta surpriză să constat că volubilul meu interlocutor nu are de gând să-şi ia rămas bun de la mine! Îmi imaginam o despărţire cordială, doar ne spusesem atâtea, dar el şi-a luat bagajele şi baba şi pur şi simplu a coborât, ca şi cum pe timpul celor 7 ore, cât a durat călătoria, nu schimasem nici un cuvânt, de parcă nu vorbisem nimănui, mă încerca din nou un sentiment de zădărnicie. Dar dacă într-adevăr fusesem singur în compartiment şi discuţiile nu erau decât produsul halucinaţiilor mele, iar personajele de mai sus au fost imaginate de mintea mea în imposibilitatea de a găsi noi formulări? Poate că eu însumi eram sursa acestor aiureli, departe de mine ideea de-a sugera că i-am citit pe Kafka, Blecher, Schultz!
M-am trezit pe peron, cu rucsacul în spinare, căutam un reper în mine însumi, în primul rând, şi apoi în afară, vizibil, fizic şi exact. Doar eu şi trenul stăteam ţintuiţi locului, restul oamenilor fulgurau, ştiam în sinea mea că veneam degeaba, am simţit de la început. Ascult Karaindrou. Ştiţi voi – Korfula me! Clujul e un oraş situat în pantă, în permanenţă urci sau cobori. Rucsacul îmi provoca o iritaţie pe umărul drept! Mi-am scos harta, nu aveam nici un fir, şi am început să mă autoghidez, intram într-un oraş necunoscut, mi s-a reproşat apoi de ce nu am apelat la mijloacele de transport în comun. Viaţa unui oraş poate fi cunoscută doar mergându-l pe jos, astfel îi iei ritmul, respiratia, îi cunoşti şiretlicurile şi nu îl laşi, nu-i permiţi să te înşele, căci el, oraşul, asta aşteaptă, pentru asta trăieşte, să abuzeze de noii veniţi, să le terfelească inocenta, să-i macine în propriul malaxor după eternele legi ale citadelei. Eu îi infruntam grandoarea, îl călcam pe suflet, pe nervi şi pe pietre, i le număram. Un oraş impetuos (mă raportez la restul oraşelor românesşti), multă, multă piatră, străzi largi, spaţioase şi clădiri de epocă de 2-3 ori mai înalte decât în Braşov şi foarte puţină verdeaţă la întâmplare (o ignor pe cea din parcuri, necesară şi indispensabilă), dar Braşovul e respirabil şi verde, cu centrul vechi aciuat sub Tâmpa, liniştit şi parcă mai cald decât Clujul, pe străzile căruia auzeam o limbă străină mie – maghiara, un oraş rece, occidentalizat şi corect.
Nu-mi imaginez fericirea acolo! Am idolatrizat enorm occidentul, socotindu-l în subsidiar un garant temeinic al fericirii. Prin acest termen, pe care tot îl vehiculez şi rostogolesc pe aici, înţeleg linişte sufletească, mulţumire şi împăcare cu eul propriu. La Cluj m-am simţit mai străin decât la Moscova, acolo unde totul coincidea cu formele minţii pe care eu le stăpâneam şi înţelegeam. Cum e posibil ca într-un oraş românesc să te simţi un intrus şi tot timpul să fii obligat (nu ştiu de cine şi de ce) să stai cu garda permanent ridicată, corect, politicos, strunit, iar într-un alt oraş, străin, depărtat să te poţi manifesta liber. Încă nu am înţeles aceste trăiri! Dacă butada lui Vsevolod Ciornei probează adevărul – basarabenii sunt nişte ruşi ce vorbesc româna– ruşi prin mentalitate şi români doar prin elementul lingvistic, sonor, formal ce indică o anumită unitate de sorginte culturală (ştiu că greşesc).
Catia nu ştia că eu venisem în Cluj, mă gândeam s-o sun şi încet, treptat să-i spun că sunt în parc, locaţie frecventă a convorbirilor noastre, eu în unul- ea în altul şi s-o rog să coboare. Ea nu e decât un pretext narativ… Azi e ziua ei. 21 de ani!
Talex 