Pentru prima oară în viaţa ei moartea află ce înseamnă să ai un cîine în poală…
Dragă Jose Saramago, moartea v-a trimis plicul violet, acelaşi, semnat cu minusculă, pentru că ea, moartea, e modestă şi nepretenţioasă. Îşi îndeplineşte, virtuoasă, îndatoririle şi obligaţiile, cu o minuţie dumnezeiască…Cu două zile înainte de ştirea ce avea să facă ocolul globului cititorilor, v-am citit Intermitenţele… şi mă gândeam că sunteţi un domn longeviv, 88 de ani nu e la îndemâna oricui. Moartea e un fenomen simplu în natura, oamenii l-au facut înspăimântător – o fi spus-o Camil Petrescu? Atunci când moare un simplu om (se petrece, cum spune bunica), un individ anonim, asistăm la o confirmare a legităţii supreme, pe când Dv – Jose Saramago, cel ce schimbă proiecţia asupra imaginii morţii, din hâda, sluţita şi arhiconuscuta moarte-schelet, în femeia frumoasă învăluit-ă într-o aură sibilinică. Proust o vedea grasă şi îmbrăcată în negru, departe de orice urmă de thanatos estetizant. Acum vre-o cinci ani v-am citit Istoria asediului Lisabonei, cu acel insolit şi neaşteptat NU, strecurat hoţeşte în rescrierea istoriei, în acelaşi timp o istorie a asaltului amoros. Au urmat abia acum Fărâmele – o carte luminoasă, Domnule Hrean din Azinhaga, Intermitenţele m-au cucerit şi m-au convins că sunteţi un mare scriitor. Nu sunteţi doar un mare scriitor, ci un mare scriitor inteligent (nu vreau să pară un paradox). Lecturez Toate numele şi vă asigur, deşi nu ştiu în ce măsură se poate semna o asigurare între două lumi, dacă cineva garantează valabilitatea celor spuse – dincolo, că vor trece prin ochii mei Pluta de piatră, Evanghelia dupa Isus Hristos, Eseul despre orbire, Cel despre lucidiate, Anul morţii lui Ricardo R. E singura promisiune pe care îndrăznesc să o fac!
Pentru prima oară în viaţa mea aflu ce înseamnă să citeşti un autor, carte după carte…
Talex 
cred ca lectura e cea mai frumoasa cruce (Saramago a fost totusi ateu) pe mormantul unui scriitor. sper sa nu regreti daca-l citesti pe saramago integral. mie aia cu moartea si cu scrisorile mortii nu mi-a prea placut. adica, am apreciat partea introductiva cu adunarile de biserici, guvern si autoritati pentru a solutiona problema mortii, am savurat bucatile in care episcopii mediatau asupra neregulilor ce se iscara in lume odata cu moartea, am meditat asupra destinelor oamenilor loviti in accidente, cei care, fiind legati de viata cu o ata refuzau sa moara desi erau efectiv cadavre….dar prea rapid a deraiat subiectul in povestea aia idilica de dragoste intre moarte si muzicant…cumva kitshcos, cumva prea dulceag…moartea devenise prea cuminte
da, Vitalie, remarcile tale sunt corecte, eu sunt un cititor naiv, desi am remarcat cum a alunecat subiectul , intr-adevar acele discutii dintre episcop si prim-ministru sau dintre prim-ministru si subordonatii sai traduc „grija” autoritatilor fata de cei simpli, dar eu m-am declarat multumit la sfarsitul lecturii, chiar daca incursiunile mortii in dezlegarea misterului mi-au adus aminte, asa ca atmosfera, de Maestrul si Margarita. m-am acomodat usor cu stilul lui Saramago, la inceput te solicita un pic, dupa care e ok.
interesanta afirmatia ta –sper sa nu regreti daca-l citesti pe saramago integral….
eu stiam ca Saramago e de stanga, da n-am banuit ca pozitionarea dansului presupunea imbratisarea ateismului, ce ciudata suna- imbratisarea ateismului…