Precizările autorului din finalul cărții mi-au dat peste cap un întreg scenariu de lectură. Octogenarul scriitor mi-a întins o cursă de zile mari. Abia în ultimele pagini ale cărții aflăm că aceasta a fost scrisă în anii 1986 și 1988. Astfel, toate presupozițiile mele și tacticile de asalt s-au dezumflat brusc, eram curios mai degrabă să aflu cum se pliază discursul narativ al unui autor ajuns la o vârstă considerabilă pe tendințele romanești ceva mai recente. Dar m-am pricopsit cu o lectură pe care, într-un alt context și dând dovadă de ceva mai multă sagacitate, aș fi evitat-o cu eleganță. Numele lui Vartan Arachelian ne sună cunoscut, îl știm ca pe un om de radio și televiziune, mai puțin ca pe un scriitor, deși a publicat un număr de cărți considerabil. O primă precizare, de ordin tehnic, ar fi aceasta: cartea a fost scrisă acum treizeci de ani, autorul a păstrat manuscrisul, l-a recitit, i-a plăcut și ni l-a propus și nouă spre lectură.
O a doua precizare de natură epică ar fi că ni se livrează un roman de nepovestit, ambiguu, lipsit de o linie (sau linii) narativă coerentă, populat cu câteva personaje anodine, dezechilibrate. Dar acceptăm totuși justificările auctoriale – „Scrierea poveștii în stil picaresc a fost pentru mine o evadare în anii optzeci ai secolului trecut” – și comentariile (supărătoare) pe seama eventualului cititor, care pot fi adunate într-o remarcă de genul: oare va înțelege cititorul ce-am vrut eu să spun, va depune un efort să pătrundă semnificațiile ascunse ale operei mele? Sau îmi va arunca plictisit, vorba unui personaj din carte, un „hai, sictir”. De fapt subiectul acestei cărți e chiar încercarea de a scrie o carte, chinul moșirii unui roman.
La capătul nopții, romanul lui Vartan Arachelian, adună cu spor mai multe contrarii, pe de o parte îți dai seama că te întâlnești cu un autor hiperinteligent, ce stăpânește un limbaj bogat, variat, din diverse domenii, iar pe de altă parte edificiul literar al romanului e destul de șubred, descurajator și nu reușește să țeasă o poveste. Până la urmă însă orice lectură e subiectivă, nu e nimic definitiv, nu se împănează nimeni cu certitudini și poate e vorba doar de o nepotrivire de gusturi între cititor și scriitor, de maturități diferite și de o optică neadecvată. Dar și lipsa unei povești ar putea fi o poveste. Ce-ar fi de reținut? Scriind o carte, justifici o experiență culturală, încerci să îndrepți lumea arătându-i metehnele și apucăturile gregare. Recursul la o parabolă literară, invocarea istoriei poetului Ovidiu, cu toate distorsionările lumești, deconspiră și dinamitează excesele, ridicolul, absurdul unei comunități în derivă, fără repere. Ironizarea limbajului de lemn, a interpretărilor și realizărilor cantitative, toate puse în slujba unei demonstrații colective, al cărei rezultat e oricum dinainte știut, scot la suprafață o realitate nefastă, de tristă amintire.
Nu știm câtă valoare estetică conține textul, uneori întâlnim fraze greoaie, prolixe, paralizate de o topică planturoasă, dar cu siguranță îi putem atribui o valoare etică și morală. Și anume, reîmprospătarea memoriei prin reluarea, rescrierea unor fapte, evenimente majore ce au marcat întreg secolul douăzeci, de la războaie sângeroase la dictaturi molipsitoare și revoluții agrare, de la grave imposturi la totalitarisme nocive. Revizitarea istoriei facilitează igienizarea conștiinței, un proces benefic, pentru că trăim vremuri în care răul s-a banalizat și auzim tot mai des disfuncționalul – „înainte era mai bine”. Ironia subtilă, o dovadă certă a inteligenței, e cea mai des întâlnită, concrește pe trupul textului, pulsează vizibil în aproape orice frază, nu scapă de înțepături nici categoria poeților și scriitorilor, nici muncitorii stahanoviști, nici clasele intermediare, nici sistemele economice, nici idolii culturali, nici cotropitorii de orice culoare.
Valeriu Timișana, dezmierdat mai des Valerică, e un jurnalist de provincie care tinde să-și depășească acest statut și să treacă în categoria mai demnă a scriitorilor. Preocupat de istoricul „micilor parizieni”, de statuia lui Ovidiu, de Piața Chiliei, alături de doi ciobani sibieni veniți să-și vândă brânza la Constanța, de tablagiul Muzafer și iluzionistul Girondini, Valerică încearcă să pună cap la cap evenimente, coboară până în timpurile incerte ale exilului poetului latin, aleargă plin de sârg, cu dezinvoltura unui atlet african prin desișul greu de străbătut al istoriei. E un observator al vieții și îmbracă succesiv mai multe postúri.
Cel mai „captivant” capitol al romanului, Scrisoarea lui Pillat, pune ordine în discurs, echilibrează narațiunea, comentează textul din manuscris, elaborează reflecții pe seama romanului, imaginează cititorul model. Întrupează și o delimitare ficțională de propria scriitură și o justificare a lipsei de „portretizare”. Însă e prea puțin pentru a „drege” imaginea de ansamblu. Nu e o lectură prea agreabilă (această constatare poate fi interpretată și ca un elogiu adus romanului, și ca o neputință a cititorului de a pătrunde în tenebrele scriiturii), ci un exercițiu util de revizitare a unei camere cu vechituri, cu antichități, care pot reînvia oricând. Am rămas totuși cu o senzație confuză, pe care o consemnez aici – efortul scriitoricesc, editorial, managerial e mult mai mare decât valoarea finală a cărții. Ar fi fost mai potrivită scrierea acestei cărți sub forma unui jurnal onest, a unei confesiuni deschise, eliberate din strânsoarea unei fabule artificiale, garnisite cu reflecții freudiene și referințe gratuite. Textul lui Vartan Arachelian m-a obligat la o cronică de idei și mai puțin la una literară. Dar fiecare carte are dreptul la viață și o șansă să-și descopere cititorii.
________
Vartan Arachelian, La capătul nopții, Ed. Polirom, 2015, 256 pag.
Articol publicat în revista Contrafort Nr. 7-8 (251-252), iulie-august 2016
Talex 