Talex

Această carte avea toate șansele să nu apară niciodată, o tăcere impasibilă de peste un secol se putea prelungi la nesfârșit. Nu i-ar fi remarcat nimeni absența, întrucât nimeni nu știa să fi existat vreodată. Abia după apariția ei ne-am dat seama conștiincioși că a umplut un gol nevăzut. Arthur Schnitzler, prolific scriitor austriac, și-a scris nuvela în anul 1894, din varii motive apariția a tot fost amânată, ba textul era conceput de dimensiuni prea mari ca să fie publicat în revistele literare ale timpului, ba familia, după moartea scriitorului în 1931, ezita să publice totul deodată din rațiuni pecuniare și o îndreptățită strategie de receptare.
Arhiva scriitorului a fost salvată de pericolul distrugerii naziste și cu ajutorul consulului britanic la Viena a fost scoasă în anul 1938 din Austria și păstrată în siguranță la Cambridge. Prea bine păstrată, spunem noi azi! Nuvela Glorie târzie a apărut în anul 2014 și a fost percepută ca un eveniment literar total inedit, luându-i prin surprindere până și pe cei mai abili cercetători, ea ne dezvăluie o imagine transfigurată a lumii literare vieneze de sfârșit de secol XIX. E o pictură miniaturală, o privire întoarsă către niște timpuri îndepărtate, incerte, ale căror gusturi literare cochetau intens cu ideea inovației moderniste și a inciziei psihologice. Și iată că observația lui Alex. Leo Șerban – „sufletul unei epoci e o chestiune de stop-cadru!” – cade cât se poate de bine peste umbra istorică a acestui text.
O astfel de apariție literară trezește întotdeauna un interes profund și sincere curiozități, e ca o poză veche, dantelată, dintr-un album ce ar putea reconfigura un destin uitat, reajusta un detaliu trecut pe nedrept cu vederea, iar ceea ce miră și surprinde plăcut (plăcerea lecturii!) e chiar propensiunea textului pentru gestul minimalist, dar „împlinit” de semnificații, pentru psihologia umană disecată în franjuri dialectice. Și pe măsură ce lectura avansează cititorul român constată, prin similaritățile pe care inevitabil nu le poate stăvili, prezența unei nedisimulate prospețimi literare, o trecere a esteticului prin grila stilului asumat al austerității și a preciziei analitice. În fond și această carte e despre una din multiplele ipostaze ale singurătății și despre avatarurile imagin(ăr)ii de sine, incarnări succesive ale falselor proiecții personale. Să fie oare o coincidență faptul că la nici zece ani distanță un alt scriitor marcant, Strindberg, scria poetic un roman despre un alt fel de singurătate? Teme comune ale celor doi scriitori, tratate însă cu mijloace literare diferite, unul scriind o proză poematică, iar cel de față făcând recurs la concepția teatrală, și ca o precizare de ordin tehnic – nuvela sa ar putea fi ușor pusă în scenă. Revenind la similaritățile pe care cititorul român le-ar putea remarca, ele țin de structura „caragialiană” a discursului narativ. Replici echivoce, aluzii cu subînțelesuri multiple, malițiozități minore, dezamăgiri abrupte, grandomanii bolnăvicioase și nespusa, dar prezenta – „au mai pățit-o și alții” împing Gloria târzie spre o parabolă a eșecului și a autoamăgirii, dar și spre autoironie vindecătoare și resemnare placidă.
Eduard Saxberger, „bătrânul care nu primea aproape niciodată vizite”, scrisese în tinerețe un volum de poezii, Pribegiile, de care nici măcar el nu-și amintea decât arareori. O vizită inopinată a tânărului Meier îi schimbă perspectiva asupra propriei sale existențe, pe care o vedea până atunci mediocră. Devine un răsfățat al clubului literar „Entuziasmul”, se bucură din partea membrilor de o complezență ieșită din comun, e aproape idolatrizat, cunoaște o atenție și o amabilitate cu care nu fusese obișnuit. Cum să reacționeze în fața unui astfel de asalt admirativ? – […]„un reprezentant al acestor suflete alese este astăzi printre noi! Niciodată nu a căutat să iasă în față, a stat singur în chilia lui, departe de lume, disprețuind lumea care nu îl înțelegea. Acum însă s-au ivit oamenii care îl înțeleg, iar ei s-au dus în pelerinaj la el, l-au implorat să se așeze în fruntea lor și i-au zis: „Poartă Tu stindardul, nimeni nu e mai demn s-o facă”. (Bravo, bravo!) Ai dăruit națiunii o operă de artă, dar ea nu a băgat-o în seamă. Noi însă vom spune națiunii cine ești, o vom obliga să asculte! Stindardului pe care tu îl porți, noi îi jurăm credință acum. Tu ești profesorul nostru, maestrul nostru! Cinste ție, Eduard Saxberger!” – i se spune în față, fără ocolișuri discrete, încât chiar el însuși ajunge să le dea crezare, mecanismul său interior începe să funcționeze la o intensitate accelerată. Și ceea ce trebuia să fie „o seară de lectură”, o lansare fulminantă, epocală sfârșește printr-o replică anonimă aruncată din sală la adresa sa – Prăpăditule! Și printre aplauze monocolore, nediferențiate, sudalma îl tot urmărește, îl împunge și nu-i dă pace, până constată că de fapt a trăit o farsă usturătoare și că nimeni nu i-a citit Pribegiile. Textul lui Schnitzler construiește tipologii umane, caractere și arată prin tușe subtile pretențiile nemăsurate ale unor așa-ziși literați, înregistrează atitudini cabotine și panseuri frivole.
Admirația celorlalți slăbește ca vederea unui miop, Saxberger ajunge să se simtă o piesă de decor, un personaj dispensabil, ingurgitează aluzii jignitoare. Doar hohotul de râs, salvator, și reîntoarcerea la vechile cunoștințe, la vechea respirație existențială coboară împăciuitor peste „fostul venerabil poet”.
___________
Arthur Schnitzler, Glorie târzie, Ed. Humanitas, 2016, 148 pag.
Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 11-12 (255-256), noiembrie-decembrie 2016

Read Full Post »

De prea multe ori avem tendința instinctivă de a gândi separat, pe căprării, de a secționa timpul în felii într-un mod artificial. Reperele cronologice sunt de o relevanță incontestabilă, reprezintă niște borne temporale trebuincioase, însă au în subsidiar și un efect mai puțin cunoscut – distrug linearitatea, deformează importanța vieții de zi cu zi și împart semnificațiile inechitabil, încât ajungem să percepem istoria printr-o alternanță cronologică oarecum falsă, iluzorie. Doar simpla invocare a secolului douăzeci trezește (simptomatic) în mințile noastre repere cronologice indelebile.
Și dacă am încerca un exercițiu de imaginație și ne-am spune astfel – (acest om a trăit optzeci și cinci de ani), până aici nu ar fi nimic spectaculos, răvășitor, dar dacă am continua proiecția și am fixa vârsta între niște limite exacte (a trăit între anii 1885 – 1970), abia acum am simți potența „ficțiunii” și am fi în stare să „încuvântăm” mirarea – se poate trăi continuu și într-o perioadă marcată de enorme rupturi. Știu că mi se poate reproșa această alunecare în divagație, mi se pot aduce contraexemple de vieți longevive și memorabile, în spațiul românesc avem cel puțin două în clipa-n care scriu aceste rânduri, numai că ele acoperă o cu totul altă perioadă. Să te naști în Belle époque și să prinzi apoi lansarea albumului solo semnat Paul McCartney!, parcă e mai mult decât să te fi născut în anii ’30 și să fi prins Olimpiada de la Beijing. Exagerez ca să mă fac înțeles! (Ah! Cât de ușor m-aș putea contrazice eu însumi!) Dar ce-ar fi să ne oprim ceva mai devreme, la începuturile secolului douăzeci, în anul 1913, la Vara secolului? Ca și cum n-am ști ce s-a întâmplat apoi.
Florian Illies e un autor german, născut în anul 1971, pe versoul coperții găsim câteva informații utile despre activitatea sa literară. S-a impus în atenția publicului după primul său roman, Generation Golf, care a și ajuns un bestseller. A doua sa carte, 1913 Vara secolului, asupra căreia vom rămâne concentrați pe parcursul acestui text, l-a confirmat în postura unui scriitor demn de luat în considerație. De data aceasta vom purcede la o lectură inversă, o vom lua de la coadă spre început. „Bibliografia selectivă”, din finalul cărții, anunță o documentare solidă, parcurgerea acestor titluri (peste nouăzeci la număr) reprezintă un demers scriitoricesc înfăptuit cu scrupulozitate și un efort admirabil. Și-atunci de ce s-o fi hotărât autorul să ne livreze această sinteză culturală sub forma unui roman atipic? Ar fi putut apela, din comoditate, la o altă formulă, la un studiu doctoral, la o incursiune academică ce l-ar fi eliberat de orice răspundere „estetică”, însă autorul a scris un roman polivalent, senzorial, secvențial și a reușit trecerea spre zona „senzuală” a literaturii. Personajul central al cărții e chiar anul 1913, pe care îl ia la disecat pe luni, din ianuarie până în decembrie, oferindu-ne instantanee ale vieții culturale din marile orașe europene, Berlin, Paris, München, Viena.
1913 e anul în care Oswald Spengler lucrează deja la Declinul Occidentului, iată că există un sfârșit iminent continuu, pentru că și lumea de la 1913 trăia vaga senzație că acesta nu mai poate fi evitat și totul avea să se surpe; anul în care francezul Marcel Duchamp expune Nud coborând o scară, fără să bănuiască câtuși de puțin că va ajunge peste un secol să fie evocat în cărțile scriitorilor germani, la Bernhard Schlink în Femeia de pe scări, de exemplu; anul în care „Hitler și Stalin se întâlnesc întâmplător la o plimbare în parcul Castelului Schönbrunn”, dezastrul a început printr-o subtilă și discretă apropiere; anul în care Alma Mahler și Oskar Kokoschka trăiesc o iubire pătimașă, fără ca Alma să mai ajungă vreodată soția acestuia, în schimb a rămas posterității tabloul care-i înfățișează pe cei doi – Mireasa Vântului, capodopera pictorului; anul în care Gustav Klimt și Egon Schiele pictează femei goale, bănuim că pentru ei anul 1913 nu a fost o excepție, iar Kafka ezită în continuare, îi trimite scrisori lui Felice și se-ntreabă – Ce s-ar întâmpla cu mine într-o căsătorie?; pe când în școala de corecție Louis Armstrong ia trompeta în mână și „nu se mai oprește niciodată, devine cel mai mare trompetist de jazz din istorie”; Hermann Hesse e nefericit alături de soția sa și „tematizează adesea nu doar eșuarea căsniciei sale, ci și imposibilitatea principială ca un artist să rămână el însuși în căsnicie și societate”; Virginia Woolf și-a scris prima sa carte și totodată se confruntă cu prima tentativă de suicid; anul în care Thomas Mann începe să scrie Ucenicul Vrăjit, care mai apoi avea să devină Muntele vrăjit, iar Freud dezvoltă teoria patricidului și se desparte definitiv de Jung; anul în care gruparea artistică Die Brücke se destramă; Picasso își trăiește gloria chiar din timpul vieții și nu a trebuit să aștepte decenii ca în cazul altor artiști; Musil și Joyce fac însemnări preliminare pentru marile lor romane, iar Proust publică destul de anevoios primul volum din În căutarea timpului pierdut și doar el „voia să-și aducă aminte de trecut, toți ceilalți voiau să o tot ia înainte”; Emil Nolde pleacă în Marea Sudului pe urmele lui Paul Gauguin, în căutarea paradisului pierdut și „speră să mai găsească structuri necompromise de contactul cu europenii – vede că a întâlnit o cultură aflată în momentul declinului ei, așa încât consideră acuarelele sale ca fiind o documentare a acestei culturi pe cale de dispariție”; anul în care Împăratul Wilhelm al II-lea consideră tangoul vulgar și „emite un edict imperial prin care ofițerilor în uniformă li se interzice de acum înainte să mai danseze tango”; Mona Lisa e găsită și se reîntoarce la Luvru. Toate s-au întâmplat în 1913. Dacă veți considera că am enumerat prea multe personalități, atunci sunt obligat să consemnez următorul fapt – nu sunt decât o infimă parte, cea mai vizibilă, din puhoiul de nume care se perindă prin cartea lui Florian Illies. Rămân Kirchner, Trakl, Einstein, Chaplin, Rilke, Camille Claudel, Gertrude Stein, Else Lasker-Schüler și mulți, mulți alții.
Foarte bine documentată, apelând la surse exacte, cum ar fi printre altele jurnalul lui Kafka, autor din care ni se pare că citează cu încântare, cartea lui Illies răscolește istoria anului 1913 de la un capăt la altul și dezvelește cutume, moravuri, surprinde decadența învolburată a unei
epoci, scoate la iveală tentațiile neobosite ale unor grupări artistice, extenuarea și inovația, se-ntreabă în ce măsură violența avangardei e o profeție a ceea ce urma să se-ntâmple, căci anul 1913 conține germenii declanșatori ai marilor cataclisme din secolul douăzeci. Cu doar un an înainte se scufundase Titanicul și unii vedeau în asta „o adâncă dimensiune simbolică”.
Vara secolului, pe lângă biografiile intime pe care le developează, mușcă fotografic și din ceea ce numim într-un mod egocentric „spiritul epocii”, ne oferă din plin imaginea unui tablou social, gradul de civilizație (la Berlin, în 1913, funcționau peste 200 de cinematografe), preferințele în materie de modă, curiozități amuzante, fapte abominabile, dar și zbuciumul lăuntric al protipendadei. Chiar dacă au trecut mai bine de o sută de ani, constatăm oarecum contrariați că preocupările societății actuale sunt aceleași, temeri și ruminații comune, aceiași dușmani imaginari („pericolul tehnicii și mecanizării”), aceleași ipohondrii. Coexistau, în ciuda diferențelor ireconciliabile, reticența față de nou și explozia experimentului, iată că „civilizația spectacolului” nu era doar o scurgere lentă, insesizabilă prin istorie, ci o permanență vorace.
Orice lectură provoacă asociații livrești, se lasă încadrată într-o moștenire achiziționată treptat prin parcurgerea altor cărți. Dacă ar fi să extragem doar artiștii plastici din textul lui Illies și să reducem discursul la sfera artelor vizuale, ne-am apropia tot mai mult de Paradisul de după colț al lui Llosa (care „fie vorba între noi”, ca să recurg aici la o jucăușă intimitate auctorială, așa cum face și Florian Illies cu cititorii săi, nu e o carte doar despre turismul sexual timpuriu, cum considera Mircea Cărtărescu). Am descoperi numeroase similitudini, ambele cărți reclamă un rețetar comun, să fie citite cu un album de artă prin preajmă. Textul autorului german a presupus documentare academică, reconstituire ficțională, comentarii aplicate, reflecții pe seama artei și poeziei, metamorfozare și, nu în cele din urmă, literaturizarea unei vaste experiențe culturale. În același timp, proiectează imaginea unei elite culturale bovarice, exuberante, bântuite de demonul absolutismului – de totul sau nimic. Florian Illies recurge deseori la citate din autorii vremii, însă nu toate au indicate sursa în josul paginii, așa că nu suntem siguri dacă sunt reale sau fictive, însă tindem să le luăm drept adevărate datorită bibliografiei abundente. Cum am putea cuprinde în câteva mii de semne vălmășagul de idei, fapte, informații adunate cu acribie din culisele anului 1913?
Să nu ne imaginăm că existența biologică a unui pictor, scriitor, filosof e îmbibată în solemnități radioase, în corectitudini diafane, pentru că – nu-i așa? – sunt în stare să lase urme artistice, culturale nemuritoare. De cealaltă parte, în laboratorul inaccesibil privirilor noastre, rămân eșecuri dureroase, intrigi amoroase, orgolii iraționale, emulații flamboaiante, epifanii ratate, uneori turpitudini și malversații greu de acceptat. De prea puține ori știm cu adevărat ce s-a aflat în spatele unei „mari opere”, ce mobil interior a declanșat-o, de unde își trage filonul și inspirația, ce anume o alimentează. Poate dacă am ști, ne-am îngrozi. 1913 a fost ultimul an de pace înaintea Primului Război Mondial. După ce termini cartea nu-ți rămâne decât să plonjezi cu o poftă nebănuită, suicidară, în istoria vie, spasmodică a literaturii și a artelor.

P.S. Oskar Kokoschka a trăit între anii 1886-1980.
_________
Florian Illies, 1913 Vara secolului. Traducere din limba germană și note de Vasile V. Poenaru. Editura Polirom, 2016, 296 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  Nr. 9-10 (253-254), septembrie-octombrie 2016

Read Full Post »