Întâmplarea face ca înainte de-a mă lăsa dezinvolt în mrejele romanului Lunetistul să fi citit o remarcabilă carte de interviuri, cu un titlu de o ingenuitate școlărească – Ce-a vrut să spună autorul, volum coordonat de Marius Chivu. După încheierea lecturii romanului am revenit asupra interviului, mai exact, asupra dialogului intelectual pe care cronicarul Dilemei îl poartă cu Marin Mălaicu-Hondrari, autorul romanului sus-citat. În cele câteva pagini se poate întrezări ceva din crezul literar al scriitorului transilvănean (chiar dacă ambele sintagme sună cumva cam perimat). Iată câteva din afirmațiile sale ce ne pot orienta spre o înțelegere mai profundă, adecvată, a literaturii pe care o scrie – (biografismul înseamnă trecut, iar trecutul e ficțiune, chiar dacă o ficțiune mai austeră; cumințenia e bună pentru saloane, dar în budoar și literatură e nevoie de exces; tot timpul ceva rămâne suspendat, ceva nu se spune și nu se întâmplă până la capăt; cărțile se scriu din cărți) –, pe care tot scriitorul o cataloghează drept o „șmecherie borgesiană”. Interviul nu ne mai apare drept un corp străin, disparat, neconcludent, ci chiar un fragment din romanul pe care Marin Mălaicu-Hondrari urma să-l scrie, hipnotic și poematic. Am regăsit idei comune, fraze identice, ceea ce face din textul interviului o prelungire firească a romanului. Aceeași carte. Un preambul.
Romanul românesc de după revoluție suferă de o anumită omogenitate tematică, obsesii ideologice comune, raportări identice, încât ieșirea din tipar, părăsirea granițelor naturale, vizitarea unui alt topos, reîncadrarea decorului, recursul la o onomastică „străină” îmi apar ca o noutate demnă de remarcat, revigorantă. E preferabil un astfel de personaj (lunetistul, mercenarul) verosimilitatea căruia e discutabilă uneori, decât aceleași figuri monotone, prinse în păienjenișul obscur al unor psihologii redundante. Din acest punct de vedere romanul Lunetistul are o respirație largă, dezvoltă un metabolism intertextual intens, iar personajele suferă enorm, până la o destructurare interioară, și își înmoaie tribulațiile în literatură, alcool și nepăsare. Volumul debutează cu o frază de roman sud-american – (Dis-de-dimineață, Constantin a ieșit din locuința lui, a făcut douăzeci de pași, apoi s-a întors și s-a închis în casă până a doua zi), acumulând energii extatice, proiectând pe câmpia imaginației cititorului mistere greu de descifrat, semnificații absconse. Impactul emoțional pe care îl generează e similar unui alt început memorabil de roman – Omul era înalt și atât de slab, încât părea mereu văzut din profil. Preferința naratorilor (căci sunt mai mulți, aici l-aș contrazice pe autor, care declară în același interviu – întotdeauna e o singură voce) pentru autorii de limbă spaniolă e mai mult decât vizibilă. Sunt invocați voluptuos, „cu o poftă de expresie abia stăpânită”, Roberto Bolaño, Julio Cortázar și alți mari scriitori, iar textul literar țese în continuare mitologii seducătoare, duce povestea mai departe, o rostogolește ca pe un bulgăr de zăpadă. Scriitorii ajung personaje, personajele scriitori, încât Carlos Murillo Ponti, un personaj al romanului, pare a fi până la urmă adevăratul autor al cărții pe care tocmai am citit-o. Unul îl subminează pe celălalt, construcție și deconstrucție într-un mod în care „revelația ambiguității” ne proiectează în zona ludicului dezangajat, în aria imaginației fecunde. Confesiunea Cristinei din „Caietul Constantin”, de o sinceritate dezarmantă, aproape inconștientă, se întretaie cu o altă istorie, toarsă imparțial, cu o lentoare concupiscentă, în care timpul e oprit câteodată, așa cum se oprește trenul într-o gară, pentru un bliț fotografic, pentru un stop-cadru, pentru o decupare mentală, ca și cum tot el, timpul, ar putea fi tăiat în felii. Așezată pe o structură de roman polițist, cartea depășește cu mult acest tipic literar, profită ingenios de avantajele unui gen care amplifică misterul, care te ține prins în încordarea unei prezumtive crime. Gusturile literare ale personajelor răspândesc în întreg textul o atmosferă tandră, un curs încetinit și reîncarnează vizual un tip de lumină inconfundabil (așa cum vom ști pentru totdeauna că The Shawshank Redemption și The Green Mile îl au în spate pe Frank Darabont).
Țintele Lunetistului sunt multiple și am putea afirma că au fost atinse neîndoios – istoria unei relații de iubire eșuate, Constantin și Cristina, drumul diferit al fiecăruia și apoi intersectările neașteptate, spectaculoase, redescoperirea copilăriei prin scene cinematografice minimaliste, excavații psihologice în mentalul unor tipologii umane, dragostea pentru literatură topită între paginile unei cărți, o carte despre cum se scrie o carte, scrisul ca o cale de acces către sine. Biografia poate fi o sursă pentru ficțiune cu o condiție dură însă, experiența proprie, individuală, brută să se amestece creator cu cea culturală, livrescă și să se îmbogățească reciproc într-un dans riscant și plin de pasiune. Și îi reușește. Pliată pe o structură de (fals) roman polițist, cartea își momește cititorii spre căutarea sensului literaturii, spre o deschidere labirintică tentantă și de nerefuzat.
Nu poți decât să constați, cu un zâmbet ușor melancolic, că autorul pe care tocmai l-ai citit are printre preferințele sale muzicale un compozitor estonian care te fascinează și pe tine. Textul de față a fost scris ascultând în surdină Arvo Pärt. O lectură cât o surpriză estivală.
_________
Marin Mălaicu-Hondrari, Lunetistul, Ed. Polirom, 2013, 248 pag.
Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 5-6 (249-250), mai-iunie 2016
Talex 