Mărturiile, amintirile, confesiunile s-au impus ca specie literară și atrag priviri tot mai consistente, iar editurile românești de primă mână scot colecții care răspund acestei inerente necesități. Publicul cititor e tot mai curios și intrigat să aibă acces la o istorie din culisele istoriei, la relatări subiective, chiar părtinitoare, însă eliberate de poncifurile direcției oficiale. Îl citim cu plăcere pe Neagu Djuvara, cochetăm uneori și cu scrierile lui Mihai Șora, deși mai încifrate, iată că vârsta înaintată, longevitatea capătă striații enigmatice. Mărturia literară a unui om, depășind bariera octogenară, suscită simpatie profundă, atracție blajină, fascinație dezinteresată și tindem să-i acordăm un statut privilegiat, să o plasăm în proximitatea „bagajului” nostru intim și personal. Dar cum reacționăm când ne întâlnim cu Amintirile unei nonagenare, volumul Antoanetei Ralian? Subtitlul – „Călătoriile mele, scriitorii mei” – fixează cadrul confesional și anunță o impresionantă experiență culturală, calitativă și cantitativă. Antoaneta Ralian este „cel mai productiv și apreciat traducător pe care l-a dat România”, citim în prezentarea biografică, a tradus din mari scriitori – Virginia Woolf, J. D. Salinger, Henry Miller, Salman Rushdie, Saul Bellow, Iris Murdoch etc.
Cartea debutează cu un „Cuvânt înainte” pe care autoarea îl consideră o „necesară măsură preventivă”, întrucât mulți cititori și-ar putea pune legitima întrebare – cum au fost posibile aceste călătorii chiar în timpul „epocii de aur”? Sinceritatea autoarei îl poate deconcerta pe cititorul pătruns de încrâncenări justițiare – „Da, am avut pile, și nu numai în legătură cu pașapoartele”. Oricum ar fi, Antoaneta Ralian nu mimează o apostazie, ci își asumă realitățile unui sistem prin care trebuia să te strecori cu agilitate, de ale cărui vulnerabilități se impunea să profiți.
Textele sunt grupate în trei capitole, intitulate transparent – „Întâmplări de peste mări și țări” (călătoriile de până la și de după căderea regimului comunist), „Întâlniri cu scriitorii” (de cele mai multe ori tot călătorii, dar pliate pe o agendă traducător-scriitor) și „Derapaje” (articole publicate în ultimii ani în revistele literare). O suită de povestiri, fiecare marcată de o poantă, de o întâmplare hazlie sau de o situație intrigantă, comunicând „de la firul ierbii” tatonările, ezitările, preferințele și angajamentele traducătorului.
De fapt, fiecare articol conține o scenă amuzantă, chiar și incidentele deloc plăcute (să rămâi fără pașaport și bani la Madrid; cu pașaport, dar fără bani la Tel Aviv) ne sunt livrate retrospectiv printr-un culoar al detașării hazlii. Garnisite cu picanterii și detalii joviale, „traducând” stări de spirit incandescente, textele Antoanetei Ralian îndreptățesc supoziția – un excelent traducător e și un bun scriitor. De la înălțimea unei vârste considerabile, autoarea emite remarci care îi probează tinerețea spirituală și spiritul critic – „[…] (cuvântul „sexy” încă nu pătrunsese în vocabular) […]”; „Era bătrână și destul de gagà (atenție, cititori tineri, nici o legătură cu Lady Gaga, e vorba de cu totul alt gen de gâgâială)”; „[…] sintagma „rezistența prin cultură” nu se inventase încă […]”; „Un „amant” în viziunea VIP-urilor Sexy Brăileanca sau Simona Senzual. Bietul D. H. Lawrence, cu viziunile lui bucolice!”; „apropo, mi-am amintit cum ne amuzam noi, colegele, la școală când descopeream persoana a treia singular a verbului être la perfectul simplu”…
De la prima călătorie în Republica Democrată Germană, la Dresda, frustrantă și dezamăgitoare, la șocul descoperirii Occidentului, frumusețile Vienei, tradiția Londrei, înălțimile New York-ului, autoarea face comparații, își urmărește propriile reacții, constată, de exemplu, cu ocazia unui seminar internațional că urme ale „educației” socialiste i-au denaturat percepția asupra rolului scriitorului. Pe cât de încântată era ea de minunățiile gastronomice (McDonald’s-ul – „o descoperire epocală”), arhitecturale (redefinirea kitsch-ului), culturale ale Occidentului, pe atât de traumatizați sunt scriitorii străini (Saul Bellow) care vizitează România comunistă – „L-am găsit aproape năucit, cu senzația omului care a nimerit pe altă planetă. Nu mai vorbesc de faptul că era o casă veche, avariată de cutremur, fără apă caldă și cu căldura de pe vremea lui Ceaușescu – laureatul Premiului Nobel trebuia să toarne, la toaletă, apa cu găleata –, dar îl năucea și că telefonul era înfășurat într-un șal gros, că în timp ce discuta se dădea radioul la volumul maxim, că i se sugerase să fie foarte amabil și generos cu portăreasa blocului, care era în relații foarte amiabile cu sectoristul, și așa mai departe. L-am găsit speriat, foarte panicat, convins că pretutindeni unde intra era înconjurat de microfoane și că pe stradă era tot timpul urmărit de agenți. Pentru Bellow picat din calda bunăstare din Chicago, din luxul vieții unui scriitor de mare notorietate, vizita la București echivala cu o coborâre în infern. Făcuse o adevărată psihoză.” Aflăm cu destoinică mirare detalii biografice din viața scriitorilor Saul Bellow, căsătorit cu o româncă, Ted Hughes, sau relatări ale unor conversații inedite în prezența unui Salman Rushdie, Amos Oz sau Iris Murdoch, autoare irlandeză de care o leagă o lungă și frumoasă prietenie. Apropierea de scriitori i-a oferit șansa traducătorului să coboare în laboratorul de creație al acestora, să se confrunte cu provocări neobișnuite – cum să-l traduci pe incomodul Henry Miller și să nu-l trădezi?
Traducătorul e un personaj discret, viața literară îl consemnează mai degrabă ca pe un „slujbaș” zelos a cărui fidelitate interpretativă trebuie să păstreze performanțele originalului și în același timp să-i deschidă noi posibilități de receptare. E și un coautor al textului, nu doar o „piesă” care intermediază înțelegerea, transferul de sens. De altfel, autoarea se dezice de arhicunoscuta – „Traduttore, traditore!”, considerând-o perimată și neîndestulătoare. Pune în discuție relația literară Vest – Est, modul în care un mare scriitor poate fi îndepărtat printr-o traducere ratată (cazul Eminescu, în limba engleză), sau modul în care se face selecția textelor ce urmează a fi traduse.
Deși își neagă orice talent descriptiv, observăm fragmente, descrieri de un patetism tandru, înduioșător, ce recompun senzații volatile, imagini fulgurante. Am putea chiar încerca un exercițiu de rescriere, o transmutație poetică – „Să asculți muzică clasică/ sub cerul înstelat,/ în fața unei catedrale gotice/ cu toate vitraliile iluminate,/ pe o creastă de deal,/ cu mare noptatică clipocindu-i somnoros la poale,/ cu bărcuțe pescărești/ lunecând grațios pe valuri,/ e…/ nu-i nevoie să mai spun/ cum e”.
_______
Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare, Editura Humanitas, 2014, 190 pag.
Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 9-10 (229-230), septembrie-octombrie 2014
Talex 