Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2014

Filmar(t)

filmar-5197       CTP e un personaj. Caustic,  inteligent, malițios uneori, tăios, penetrant, dar cel mai important – cinefil. I-am citit două cărți – Cuvinte rare și Libertatea urii. Bune ambele. CTP „te prinde”. Duritatea expresiei e înmuiată de nostalgie și sensibilitate. În una din cele două căți CTP reia fraza lui Stanislaw Lem – „Suntem așternuturi nupțiale pentru marile nunți ale pulberii”. Nu am uitat-o. M-a înduioșat și mă gândeam la modul cel mai serios că ar fi un „excelent epitaf”. A urmat a treia. Filmartul e o declarație de dragoste la adresa filmului bun, onest. Al cinemaului. Dacă vreți să-l jigniți pe CTP, știu că meseria de gazetar te expune la riscuri, spuneți-i că nu iubește filmul. Va suferi. CTP îl iubește pe Lars von Trier, îl adoră pe Tarkovski. Dar mai bine să aruncăm o privire.

Filme românești. „Când se lasă seara sau Metabolism”, „Love Building”, „Colivia”, „Megatron”, „Morgen”, „Aurora”, „După dealuri”, „Medalia de onoare”, „Poziția copilului”, „Pescuit sportiv”, „Toată lumea din familia noastră”, „Despre oameni și melci”, „Poker”, „O lună în Thailanda”, „Păcat (1924) ”, „Love boy”, „Eu când vreau să fluier, fluier”, „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, „Marți, după Crăciun”, „Portretul luptătorului la tinerețe”, „A fost sau n-a fost? ”, „Polițist, adjectiv”, „Kapitalism, rețeta noastră secretă”.

Filme străine.  „Lincoln”, „Django Unchaind”, „Atlasul norilor”, „Artistul”, „Hugo”, „Midnight in Paris”, „Cinema Paradiso”, „Panglica Albă”, „Siberiada”, „King’s Speech”, „Matrix”, „Dogville”, „Shutter Island”,  „Once upon a time in America”, „Inglourious Basterds”, „Antichristul”, „The Hurt Locher”, „Avatar”.

Comentarii pertinente, analize pe imagini. Fără parti-pris-uri.  Cristian Tudor Popescu vorbește despre aceste filme și o face cu măiestrie, atât din perspectiva „criticului”, cât mai ales din cea a cinefilului, deși nu sunt întotdeauna de acord. Un exemplu – zice despre Brad Pitt că face un rol memorabil în filmul lui Tarantino, mie mi s-a părut că e un rol ratat. Într-un anume fel Filmartul a însemnat o relectură, aproape toate articolele au apărut inițial în Gândul. Le-am citit mai întâi acolo. Ar fi mai multe de spus. Îi sunt însă recunoscător pentru „Siberiada” lui Andrei Koncealovski, poate cel mai bun film pe care l-am privit vreodată.

Cristian Tudor Popescu, Filmar, Ed. Polirom, 2013, 248 pag.

 

.

Read Full Post »

O Bunăvestire

download    Mi-a dat ceva bătaie de cap. Mă gândeam la un moment dat să abandonez cartea, dar ceva nedeslușit m-a făcut să continui lectura. Credeam că Nicolae Breban e un scriitor tradiționalist (în sensul bun al cuvântului), cam în maniera unui Druță sau Rebreanu, însă nici vorbă de așa ceva. E ludic, ironic, denunță impostura, e minimalist pe alocuri, chiar dacă scrie un ditamai roman de 600 de pagini. Mi se pare mai degrabă un precursor al postmodernismului. Vocea auctorială își comentează personajele, lansează piste false pe care tot ea le anulează mai târziu. Mă mir totuși cum un astfel de roman a apărut în plin regim comunist. Dacă primul volum (împărțirea asta pe volume e oarecum falsă, eu am romanul atât într-un singur volum, cât și-n două, nu știu care a fost intenția autorului) e ceva mai cuminte, mai plin de ambiguități, de echivocuri, aș putea spune chiar – de neclarități. Unui cenzor i-ar veni destul de greu să demonstreze existența unor aluzii tendențioase, doar preocupare obsesivă a tânărului Grobei pentru viața unui personaj, reprezentant al epocii burghezo-moșierești, ar putea genera ceva suspiciuni. Și cu toate astea, cred, Nicolae Breban reușește să strecoare șopârle. În partea a doua a romanului tonul scriiturii devine mai curajos, vitriolant uneori, comunismul nu e scutit nici el de critici, chiar dacă indirecte și aparent  pur întâmplătoare.

Pe Grobei îmi vine greu să-l înțeleg, mi-a scăpat ca personaj, m-a enervat, alteori mi-a provocat mila, am și empatizat câteodată, dar în totalitate nu l-am putut stăpâni. După „primul volum” eram hotărât să fac o pauză mare, poate chiar definitivă (e rușinos ce spun), însă finalul m-a electrocutat, parcă mi-a dat cineva cu leuca-n cap. Săraca Lelia – Haretina, trădată și umilită de trăpașul Cîrstea, livrată ca marfă sexuală  individului surogat . Spuneam odată (mai mult dintr-un impuls teribilist) că nu sunt de acord cu afirmația – „paradoxal, în timpul regimului comunist au ieșit la suprafață opere mai valoroase din punct de vedere estetic, scriitorii au fost nevoiți să alunece în ambiguități prozastice, în formule poetice sibilinice, adică să se sublimeze, să distileze realitatea în ficțiune.  Iar libertatea de după 90, mult așteptată, s-a dovedit a fi nefertilă, în lipsa pericolului, în absența cenzurii, capacitatea creatoare s-a micșorat.”. Ei, acum sunt de acord cu ea. Pentru că mi-am dat seama cât ar avea de învățat tinerii scriitori români (prozatori), de la un roman ca acesta. O scriitură densă, migăloasă, planturoasă. După ce ai ocazia unei întâlniri cu N. Breban stabilești inevitabil comparații, faci evaluări, dai note și cam toate vin în defavoarea literaturii post-decembriste.

Nu aș vrea să cunosc detalii din viața lui N. Breban, am auzit totuși că are un dosar la CNSAS și că ar fi fost colaborator al securității. Dacă e reală complicitatea sa, mă întreb cum a putut scrie o astfel de carte, pentru mine – vădit anticomunistă.  Sau să dea viață unui personaj ca Traian- Liviu Grobei, care așa ca-ntr-un autodafé, alege să se lipsească de un „program”, își ia libertatea să hotărască, să ia decizia excluderii „politicului”. Tot un gest politic. Finalul romanului mi-a amintit de un alt final celebru – Adio Hans Castorp, brav copil răsfățat al vieții! povestea ta s-a sfârșit.Oare și Nicolae Breban ar putea exclama – Grobei, c’est moi!

M-a pus dracu să citesc și postfața cărții. E de-a dreptul rușinoasă. Probabil N. Breban a mizat pe faptul că mulți îi vor citi postfața, dar prea puțini întreaga carte.

Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Junimea Iași, 1977, 600 pag.

Read Full Post »