Mi-a dat ceva bătaie de cap. Mă gândeam la un moment dat să abandonez cartea, dar ceva nedeslușit m-a făcut să continui lectura. Credeam că Nicolae Breban e un scriitor tradiționalist (în sensul bun al cuvântului), cam în maniera unui Druță sau Rebreanu, însă nici vorbă de așa ceva. E ludic, ironic, denunță impostura, e minimalist pe alocuri, chiar dacă scrie un ditamai roman de 600 de pagini. Mi se pare mai degrabă un precursor al postmodernismului. Vocea auctorială își comentează personajele, lansează piste false pe care tot ea le anulează mai târziu. Mă mir totuși cum un astfel de roman a apărut în plin regim comunist. Dacă primul volum (împărțirea asta pe volume e oarecum falsă, eu am romanul atât într-un singur volum, cât și-n două, nu știu care a fost intenția autorului) e ceva mai cuminte, mai plin de ambiguități, de echivocuri, aș putea spune chiar – de neclarități. Unui cenzor i-ar veni destul de greu să demonstreze existența unor aluzii tendențioase, doar preocupare obsesivă a tânărului Grobei pentru viața unui personaj, reprezentant al epocii burghezo-moșierești, ar putea genera ceva suspiciuni. Și cu toate astea, cred, Nicolae Breban reușește să strecoare șopârle. În partea a doua a romanului tonul scriiturii devine mai curajos, vitriolant uneori, comunismul nu e scutit nici el de critici, chiar dacă indirecte și aparent pur întâmplătoare.
Pe Grobei îmi vine greu să-l înțeleg, mi-a scăpat ca personaj, m-a enervat, alteori mi-a provocat mila, am și empatizat câteodată, dar în totalitate nu l-am putut stăpâni. După „primul volum” eram hotărât să fac o pauză mare, poate chiar definitivă (e rușinos ce spun), însă finalul m-a electrocutat, parcă mi-a dat cineva cu leuca-n cap. Săraca Lelia – Haretina, trădată și umilită de trăpașul Cîrstea, livrată ca marfă sexuală individului surogat . Spuneam odată (mai mult dintr-un impuls teribilist) că nu sunt de acord cu afirmația – „paradoxal, în timpul regimului comunist au ieșit la suprafață opere mai valoroase din punct de vedere estetic, scriitorii au fost nevoiți să alunece în ambiguități prozastice, în formule poetice sibilinice, adică să se sublimeze, să distileze realitatea în ficțiune. Iar libertatea de după 90, mult așteptată, s-a dovedit a fi nefertilă, în lipsa pericolului, în absența cenzurii, capacitatea creatoare s-a micșorat.”. Ei, acum sunt de acord cu ea. Pentru că mi-am dat seama cât ar avea de învățat tinerii scriitori români (prozatori), de la un roman ca acesta. O scriitură densă, migăloasă, planturoasă. După ce ai ocazia unei întâlniri cu N. Breban stabilești inevitabil comparații, faci evaluări, dai note și cam toate vin în defavoarea literaturii post-decembriste.
Nu aș vrea să cunosc detalii din viața lui N. Breban, am auzit totuși că are un dosar la CNSAS și că ar fi fost colaborator al securității. Dacă e reală complicitatea sa, mă întreb cum a putut scrie o astfel de carte, pentru mine – vădit anticomunistă. Sau să dea viață unui personaj ca Traian- Liviu Grobei, care așa ca-ntr-un autodafé, alege să se lipsească de un „program”, își ia libertatea să hotărască, să ia decizia excluderii „politicului”. Tot un gest politic. Finalul romanului mi-a amintit de un alt final celebru – Adio Hans Castorp, brav copil răsfățat al vieții! povestea ta s-a sfârșit.Oare și Nicolae Breban ar putea exclama – Grobei, c’est moi!
M-a pus dracu să citesc și postfața cărții. E de-a dreptul rușinoasă. Probabil N. Breban a mizat pe faptul că mulți îi vor citi postfața, dar prea puțini întreaga carte.
Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Junimea Iași, 1977, 600 pag.
Talex 