Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2014

973-50-0155-1_promo          E una din acele cărți pe care, dacă n-ai citit-o când trebuia, în adolescență, riști să o ratezi, la fel cum e cu Narcis și Goldmund.  Am senzația că am citit-o într-un mod cam superficial, am trecut cu ușurință peste descrierile (picturale), peste imaginile intens hibernale. Nu știu din ce cauză. Presupuneri – O fi natura generoasă cu pofta privitorului,  am resimțit însă  în cartea lui Makine o inflație de elemente descriptive – portret, pastel. Prea mult „alb sclipitor”, „gheață străvezie”, „vânt nemilos”, „ceață densă”.  E doar o senzație, nesemnificativă.  Nu sunt sigur că redau expresiile cu exactitate, poate le-am inventat chiar eu (nu le-am inventat, sunt expresii uzate și bătătorite), ci le atribui în mod eronat textului lui Makine. Atmosfera însă e, cu siguranță, aceasta – supraîncărcată și apăsătoare. La urma urmei suntem în Siberia!

Cartea „scrie” istoria celor trei adolescenți, Samurai, Utkin și Dimitri – personajul narator (un alter ego al lui Andrei Makine), mirajului occidental pe care aceștia îl trăiesc spectaculos din izbele lor siberiene, experienței cinefile, căci cum am putea-o numi altfel, când cei trei privesc filmele cu Belmondo de 16-17 ori, maturizării sexuale, evadării dintr-o lume în care ești condamndat chiar de la naștere (vei ajunge cel mult un șofer de camion, vei căra bușteni, te vei îmbăta în fiecare seară și din când în cand te vei lăuda sau vei minți nerușinat c-ai „facut-o” pe nu știu ce femeie îmbătrânită și ea, epuizată și lipsită de orice speranță.  O hiper – realitate.

Natura siberiană e copleșitoare, chiar și cei care nu sunt trimiși în Gulag devin instantaneu prizonieri, neputincioși și compromiși. De acolo din Svetlaia, de acolo din Nerlug, memoria aruncă priviri discrete și dureroase către vremurile prerevoluționare când puteai regăsi Occidentul acasă, în Rusia Țaristă. Spun – Pe vremea fluviului Amur– și îmi aduc aminte de fabuloasa călătorie cu trenul a celor trei, spre est, de mersul schilod al lui Utkin, de prostituata roșcovană și fotografiile ei întinse hieratic pe masă, de Belmondo și de replica – „Nu, încă nu mi-am fumat ultimul trabuc”. Și apoi mai e și sonoritatea franțuzească a numelui fluviului. N-am făcut conexiunea decât spre final. Mi-au plăcut două pasaje pe care le regăsim la paginile 137 și 164. Primul stabilește punți intertextuale cu romanul lui Proust (cum se declanșează fluxul memoriei), iar al doilea dezbracă de iluzii anumite componente ale Occidentului american.

Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur, Ed. Humanitas, 2000, 176 pag.

Read Full Post »

undiavolinparadis-4916Dacă nu vreți să o pățiți ca Henry Miller, nu faceți ca el. Învățați din greșeala lui și nu faceți bine, căci binele costă. Vă costă, mai exact. Mi-a amintit de replica textierului din Filantropica– „Ți-e milă? Ți-am luat banii!”. Moricand – interesant personaj, construit de Henry Miller sau poate doar descris cu minuție, așa cum ai privi printr-o lupă pictura de pe suprafața unui bob de orez. Prin intermediul cărții ni se oferă un personaj unic, luxuriant în mizeria sa, odios (atunci când exclamă sardonic – Je l’ai eue, cu referire la o copilă), inteligent și egolatru, obsedat de astrologie și găunos sufletește.  Nu pot să nu notez faptul că  un scriitor basarabean, cam cu orice ocazie ivită, își recomandă fratele mai mic, și el scriitor, drept un Henry Miller basarabean. Amuzant. Un act de curaj…

Două referințe – Der letzte Mann, film mut nemțesc din 1924, regizat de F.W Murnau

Roamin’ in the Gloamin’

Henry Miller, Un diavol în paradis, Ed. Polirom, 2013, 184 pag.

Read Full Post »

Doc

2_14_7Despre o carte ar trebui să scrii atunci când o citești sau la scurt timp de la încheierea lecturii. Prea mult timp lăsat înseamnă uitare, inevitabil. Nu ai nici măcar certitudinea că ai reținut esențialul. M-au surprins în Doc analiza psihologică, observația (hiperatentă), viziunea minimalistă care de cele mai multe ori oferă o imagine a întregului mult mai convingătoare, mai „plină” decât i-ar reuși „întregului”, dacă ar fi în ipostaza de a-și comunica esențele.

În Doc timpul își are propria logică, se dilată, se contractă, încetinește, accelerează, dinamitează gesturi, replici. Timpul e respirație. Iar copiii mutați dintr-o scoală-n alta (ca și cum ar fi mutați dintr-o țară-n alta), dezrădacinați,  își trăiesc propriile suferințe, cu intermitențe, în intervale, și par singurii care-și conștientizează drama. O trăiesc amniotic și o conștientizează matur. Copiii se pot explica, în schimb fantoșele – cei mari, sunt niște cópii trase la indigo, mestecându-și rutina cotidiană fără posibilitatea unui declic salvator. În Doc avem parte de literatură pură. Nu-i o exagerare.

Și încă ceva – Am 15 ani și nu-s acoperit de glorie. 

Nicolae Esinencu, Doc, Ed. Lumina, Chișinău, 2012. 128 pag.

Read Full Post »

Singur

Orizontală viermuire

vă oploşiţi sufletele înţepenite

la tingerea aşteptării

şi răsuflaţi cu o precizie maniacă

să nu se scuture spoiala

 

cum îmi număraţi voi greşelile

şi mă lăsaţi să împing singur

viaţa înainte

 

Vasile Gârneţ, Peisaje bolnave, Ed. Literatura artisitică, 1990

Read Full Post »