Lui Val Butnaru i-a fost acordat un alt premiu. Premiul de Excelenţă. Compensatoriu. La categoria proză, juriul „exigent şi intransigent” nu a adunat suficiente voturi, necesare acordării unui premiu. Mai bine zis nu şi-a stabilit clar preferinţele. O fi Basarabia un spaţiu literar în care apar zeci de romane în fiecare zi? Deci nu s-au putut hotărî. Impresia mea e următoarea – s-a făcut o nedreptate. Un roman curajos, bine scris, cu o construcţie inovatoare a rămas pe dinafară. Şi la o adică nu e obligatoriu ca o carte bună să fie premiată. O vor premia cititorii. Mesajul indirect al juriului îmi sugerează însă – nici o carte nu merită a fi premiată la această categorie. Câţi ani vor mai trece până cand va mai apărea în Basarabia un roman bun? E pentru prima dată cand percep gestul juriului ca o palmă trasă cititorilor. De autor nu spun nimic.
Ca scriitură romanul lui Val Butnaru se leapădă de tradiţia pleoştită a construcţiei „clasice”. Romanul se scrie şi în sensul deconstrucţiei. Acele lumi paralele, ale căror priviri se intersectează neaşteptat. Desincronizări temporale menite să-l pună la muncă pe cititor fac din Cartea nomazilor din B un roman modern preocupat (în sfârşit ) de construcţie, de „cum” se scrie o carte. Fiind deja un truism faptul că basarabenii mizează pe latura etică/etnică a literaturii, romanul lui Val Butnaru vine ca o excepţie, împăcând ambele deziderate. Artă pentru artă şi artă cu tendinţă. Implicaţiile politice sunt incontestabile, personajele îşi duc existenţa într-un mediu ostracizant, marcat de voinţa Preşedintelui şi de nesiguranţa propriei vieţi. Dar existenţa lor e dublată de o Poartă care va arde şi de un Dincolo „subversiv”, de o „memorie uitată”. Romanul pătrunde în mediul citadin actual, face tumbe prin breasla scriitorilor şi a pseudointelectualilor rafinaţi, o ia la fugă, saltăreţ, prin câlţii politici autohtoni, de la dreapta la stânga şi invers, fără regrete, muşcător, ironic şi cu prea puţină speranţă. Excelent de altfel! Cititorul se poate simţi deconcertat, are nevoie de o perioadă de acomodare, pe care lectura i-o oferă cu graţie. Îşi fac loc multe personaje – Preşedintele, Maria, Călugărul şi Păun, Raul, Îngerul (Anghel Rota), Ian Goretzky, Elefterie Lut, Platon Kimir (scriitor), Feodos, Mama Elena, Catinca. Un roman care până la urmă te prinde şi te cucereşte.
Ar fi o carte despre memorie şi despre absenţa memoriei, cu personaje care, aşezate în faţa propriului destin, cedează şi acceptă înfrângerea. Aşa mi s-a părut. Doar Călugărul, estropiatul, nu uită, a cărui imagine, călătoare prin subteranele istoriei, sugerează conştiinţa mutilată, ciuntită, dar palpitând încă a viaţă. Personaje ahtiate după putere, saltimbanci, sibariţi, grosieri şi ignari, perfizi şi delatori, detractori şi filistini roind în jurul Preşedintelui, cel cu gura acră, îmbrăcându-l în Ruşine. Raul cu maşina zburătoare, planând din opoziţie spre pista puterii, convins că nu va rata aterizarea. Avea să se înşele. Mame violate, aşchii în limbă, peşte sărat în loc de apă, vagoane pline cu deportaţi, generali tineri în călduri, scriitori certăreţi scriind despre Republica cu alţi Îngeri, nomazi şi cărţi neterminate.
O carte înfiptă puternic în realitatea cotidianului, cu personaje recognoscibile – Voronin, Roşca, Papuc, cu scene recognoscibile – interogatoriul la care e supus ciobanul de către un poliţist, îmblânzit totuşi de Val Butnaru, raliurile pe meleagurile Patriei moldave sau „lipsa cronică a preşedintelui Asociaţiei Scriitorilor, plecat de această dată pentru un schimb de experienţă la Taipei”, cine altul dacă nu academicianul Mihai Cimpoi?! E frumos să vorbeşti despre absenţa memoriei. Înseamnă că încă o mai ai!
P.S Am sesizat câteva scăpări – Indiscutabul p.6, sfârcurilor roze p. 87, zâmbndu-i larg, p. 174.
Talex 