August – un interstiţiu temporal pe care nu reuşesc să-l integrez în armonia interioară. Nu se pliază pe firea mea lăuntrică, nici nu răspunde modulaţiilor estetice la care mă racordez. De parcă ar fi a treisprezecea lună!
Patru cărţi, doi maghiari, un japonez şi-un albanez.
Despre Plimbarea lui Atilla Bartis citisem în Contrafort, un număr din toamna anului 2008, scriitor născut la Târgu-Mureş, consacrat deja, bine primit de critica literară. Un roman auster, o scriitură refractară, un univers ficţional de-a dreptul insolit, grefat cu durităţi verbale şi fizice, o atmosferă angoasantă în care sinuciderea ajunge legitate supremă. Ce mai rămâne dintr-un om când tăvălugul totalitarismului scindează şi apoi striveşte iluzia speranţei. Extincţie desăvârşită! Pe tot parcursul lecturii mi-am imaginat protagonistul ca fiind bărbat, nu există indicii vizibile spre o apratenenţă sexuală definită. Nu uitasem, totusi, ca el/ea tranşase o pasare în debutul romanului, după care se mira de ce nu învie! O curiozitate mai mult masculină. Deci, l-am considerat băiat. Spre sfârşitul romanului cititorul asistă la secvenţa dezvirginării/deflorării violente, croită excesiv de realist. El era o Ea! O tehnică narativă de manipulare bine pusă la punct, reuşită spectaculos!
Ruy Murakami – Iubita mea, Sputnik, lejeră, estivală, nu crează dificultăţi de receptare, mi se pare totuşi un autor supraevaluat, aceleaşi obsesii şi contururi ale personajelor ca în Pădurea Norvegiană (şocuri psihice ce blochează activitatea creatoare, pianista ratată, talent irosit, inadaptare la rigorile lumii), o scriitură previzibilă, garnisită cu zeci de comparaţii şi trimiteri directe la o altă experienţă culturală, o demonstraţie inutilă şi ineficientă a bagajului intelectual pe care-l posedă (onorabil, de ce să nu recunoaştem?) autorul. De fapt avem parte de un fals intertext, needificator, care se integrează greoi în corpul textului. Peste vreo zece ani aş putea scrie şi eu ca Murakami…
Imre Kertesz – Drapelul Englez autor nobeliat, un salt al valorii literare, de la japonez la ungur, de necontestat, obsesii pe care le împărţim – reconstituirea memoriei, cea individuală, cea colectivă, memoria ca palimpsest, locul individului într-o lume totalitară, asumarea trecutului ca forma de videcare. Scriitura ungurului e o mreajă ţesută din fărâme de amintiri, fărâme de memorie ar spune Jose Saramago. O literatură ce se dezvoltă cu acribie aproape din nimic, din fragmente fugare ale cotidianului, din simple întâmplări aparent neimportante, dar conţinând microscopia necesară reconstituirii întregului, ADN-ul salvator. A treia nuvelă decodifică realitatea ce se ascunde în spatele dictaturii reziduale. O frază remarcabilă – spectacolul trecerii timpului nu e altceva decât momeala lucrurilor. p. 104.
Ismail Kadare – Generalul armatei moarte– un titlu ce te trimite cu gândul la literatura sud-americană şi la realismul magic, un titlu merquezian. Am citit-o cu Mare Plăcere, m-am disipat printre rânduri şi litere, m-am amestecat printre gorgane, ca un intrus am săltat peste mormanele de schelete, alergam în urma lui Nik Martini, dându-i o mână de ajutor, dar nu bag mâna-n foc, replica general-locotenentului ciung, bişniţar de schelete – 1.82 ? Imediat!
(Nabokov m-ar trage de urechi şi mi-ar reproşa o lectură subiectivă, departe de ochiul rece şi intransigent al unui cititor profesionist), am iubit-o pe Kristina, tremuram, îmi era frig, lapoviţa, ninsoarea, vântul, această meteorologie kafkiană, dublată de raceală din ochii albanzilor îmi fac indelebilă imaginea Albaniei. Gjakmarrja – răzbunarea sângelui, cutumă ancestrală, eradicată abia în epoca modernă, inaccesibilă şi greu de înţeles de cei veniţi de afară, e fermecătoare, conţine elemente definitorii ale acestei naţiuni.
Războiul ar fi pentru ei un fel de gimnastică de înviorare, care le dezmorţeşte mădularele şi le reglează respiraţia. p. 122
Albanezii ucid conform unui ritual străvechi – Gjakmarrja lor este ca o piesă de teatru scrisă după toate regulile tragediei antice, cu prolog, cu un dramatism aflat într-un crescendo permanent şi cu un epilog care nu poate fi conceput fără moarte. Gjakmarrja lor este ca un taur turbat, care face prăpăd când e liber.
Generalul armatei moarte suflă pospaiul de pe o ţară condamnată uitării, catalogării nefaste, ce o alunga până mai ieri la periferia civilizaţiei.
Talex 