Literatura română din Basarabia e aşezată sub pecetea ignoranţei şi a dezinteresului aproape colectiv. Au trecut două decenii de la obţinerea libertăţilor de exprimare, dar opera magna îşi amână emergenţa şi implicit intrarea în panteonul literaturii române. Cea mai categorică afirmaţie, privind destinul literar al acestei provincii, îi aparţine criticului Ion Simuţ – Literatura română din Basarabia este a cincea roată la căruţa literaturii române. O roată de rezervă, aproape inutilă. Aserţiunea nu ar trebui să provoace degringolări orgolioase literaţilor basarabeni, întrucât nici literatura din Ţară nu se bucură de o comparaţie prea reuşită, înaintează spre marea literatură universală cu viteza unui vehicul autohton răblăgit!
Istoria deschisă a literaturii române din Basarabia este o lucrare de contorizare, de identificare, mai degrabă, a potenţialelor valori literare sau doar a celor ce au cochetat cu formele scriptice ale artei literare. E o compoziţie necesară, dar pare un album de indexare al biografului, unde primează traiectul cronologic, şi căutarea pe un teren pârlogit a orecărei forme de manifestare literară. Trimiterea la Biblioteca din Alexandria justifică demersul recuperator, însă simpla asociere axiologică forţează chingile comparaţiei. Îmi e greu să cred că în Basarabia s-a scris mult şi bine, iar această literatură voluminoasă şi valoroasă a fost arsă, distrusă. Samizdatul nu a existat, după căderea Imperiului în sertarul literaturii nu s-a găsit aproape nimic.
Cum se face că de 20 de ani valoarea literaturii nu justifică aşteptările, nici vorbă de explozii axilogice. În România e aceeaşi situaţie, cu mici exepţii. Cât de mare poate fi o literatură mică? (un titlu dintr-o dezbatere) care a ars etapele, într-un singur secol a zburdat prin toate canoanele literare, ezitând, la început, între heliadescul – scrieţi fraţilor, numai scrieţi!- şi teoria maioresciană a formelor fără fond, pentru a se situa mai apoi chiar în avangarda modei literare de început de secol 20. Oricum, un exerciţiu de acrobaţiune fulminant, o demonstraţie pe viu a legii inerţiei. Sincronizarea cu literatura occidentală s-a materializat într-un final. Mai greu e cu literatura română din Basarabia, o literatură a neputinţei, închisă în tăcerea propriului cerc, rătăcită într-o tindă cosmică. Literatura nespusului, a încercărilor eşuate încă din înscrisul genetic. Oare aşa să fie? Spiritul creator irumpe cu o forţă sporită într-un regim coergitiv, se pare că presiunea pusă pe literaţi în vremuri de sugrumare a libertăţii de creaţie, i-a obligat pe aceştia să inventeze noi formule estetice, care să se sustragă mecanismului cenzurii. Şi astfel a apărut ambiguitatea – trăsătura esenţială, vitală a unei opere, gradul de ambiguitate probează rezistenţa în timp şi receptarea caleidoscopică. Am ajuns la Limitele Interpretării! Istoria acad. Mihai Cimpoi e caducă la capitolul hermeneuticii literare, poate că nu a avut ce interpreta, dacă tot zice autorul că literatura din Basarabia e aşijderea unei pârloage, cu flori atrăgătoare ochiului, dar cu miros înţepător, nu mai ţin minte exact citatul, parafrazez.
Pe cand oare o istorie critică a literaturii române din Basarabia?
Încerc să ajung încet, funambulesc, la romanul lui V.Beşleagă, o las pe altă dată, într-un viitor jurnal literar… juvenil şi amatorist (sunt conştient) şi îmbibat cu truisme…
Talex 