Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 27 noiembrie 2015

Tabloul lui Schlink

descărcareBernhard Schlink este unul dintre favoriţii mei. O spun cu toată sinceritatea. Am tot amânat lectura romanului Crima lui Selb, ultima parte a trilogiei (Selb), în speranţa că vor fi traduse în limba română şi celelalte două volume. Lucru care nu s-a întâmplat. În rest, am citit tot ce a apărut, de la bestsellerul Cititorul, şi romanele Întoarcerea acasă şi Weekend-ul, la prozele scurte – Evadări din iubire şi Minciuni de vară. Frumoase, delicate, profunde. Îmi plac autorii care n-au scris foarte mult şi pe care îi poţi acoperi integral. Acei autori care-şi şlefuiesc prozele până în cele mai mici detalii şi nu sunt niciodată prea expliciţi, înconjurându-te într-o ambiguitate revelatoare, atât cât să-ţi pui întrebări… Scriitori ce adastă asupra foii de hârtie sau asupra oglinzii monitorului în căutarea unei formule cât mai exacte, fără artificii inutile.
Femeia de pe scări e noul roman al scriitorului Bernhard Schlink tradus în română şi apărut în acest an la Editura Polirom. Şi ca să vă trezesc pe deplin interesul şi curiozitatea, încep prin a vă spune că am regăsit în această carte atmosfera din Magicianul, finalul din Iubita locotenentului francez, iubirea din Amour, tristeţea sfâşietoare din Melancholia, nostalgia din Good Bye Lenin!, introspecţia din The Tree of Life, barca şi imaginea poetică din Întoarcerea lui Zvia­ghintsev, enigma din Vertigo. O lectură deschisă. O continuă cinematografie!
Naratorul, cel care deschide acest roman scris/povestit la persoana întâi, avocat de profesie, umblat prin lume, descoperă în Art Gallery din Sydney un tablou pe care îl considera dispărut sau poate pierdut, o pictură reprezentând o femeie goală coborând nişte scări, însă o femeie pe care a cunoscut-o cu mai bine de 40 de ani în urmă şi pe care a iubit-o. Avocatul şi-a trăit viaţa într-un confort fizic şi psihic relativ, a avut o soţie ( […] m-am căsătorit pentru că n-am avut niciun motiv să nu mă căsătoresc[…]) care a murit într-un accident de maşină, doi copii, cu care se află totuşi în relaţii formale, distante şi reci. Constată acum că trecutul îl urmăreşte necontenit şi oarecum insidios, orice întâmplare, orice eveniment neaşteptat îi modifică destinul, îi schimbă traiectoria.
Şi povestea începe să ni se dezvăluie treptat (în trepte), subîntinsă de o alură detectivistă, o particularitate a scriiturii lui Schlink. Sună astfel. Pe când era un tânăr avocat, angajat al firmei Karchinger şi Kunze, se ciocneşte de un caz bizar. Un pictor, Schwind, însoţit de o femeie, Irene, i se înfăţişează la birou şi-ar vrea să-şi recupereze tabloul vândut unui potentat al zilei, Gundlach, sau măcar să aibă şansa să-l restaureze. După fiecare restaurare, tabloului i se întâmplă un nou accident. Până când avocatul află că Irene e acea femeie pictată goală în tablou şi că l-a părăsit pe Gundlach de dragul pictorului. Iar accidentele nu erau deloc întâmplătoare. Un prilej pentru Gundlach de a o revedea pe Irene.
În cele din urmă Schwind ar vrea să facă un troc deloc onorabil, să o cedeze pe Irene în schimbul tabloului, numai că între timp avocatul se îndrăgosteşte, îi mărturiseşte intenţiile lui Irene şi pun la cale o evadare, să fugă împreună, ei doi şi tabloul, atunci când se va face schimbul. Totul funcţionează perfect până în clipa în care Irene îl păcăleşte şi pe avocat, lăsându-l pe acesta s-o aştepte. Pare o schemă simplistă şi în acelaşi timp uşor neverosimilă, un crochiu frivol şi exagerat, mai degrabă o scenă din literatura de bulevard, însă autorul ţine foarte bine în frâu raportul spectaculos/nespectaculos şi paginile ce urmează nu fac decât să întărească edificiul romanului. Supleţea prozei, claritatea frazei, luciditatea discursului naratorial converg spre o construcţie impecabilă, fără cusur.
Au trecut patruzeci de ani şi avocatul vede din nou tabloul, cum spuneam, în Art Gallery din Sydney, angajează un detectiv şi dă de urmele lui Irene, o găseşte într-un loc izolat, bătrână şi bolnavă, având grijă de alţi oameni neajutoraţi. Încearcă să o înţeleagă, pune întrebări, caută explicaţii, apar apoi şi Schwind şi Gundlach, amuşinând apariţia misterioasă a picturii. Vor, bineînţeles, tabloul, e prea târziu, acesta a fost donat galeriei de artă. Irene are cancer la pancreas, iar avocatul se hotărăşte să rămână lângă ea până la sfârşit. Şi pe măsură ce protagonistul şi Irene se apropie unul de altul, se produce şi acea epifanie lăuntrică a amândurora. Nu poate fi totul explicat, fiecare îşi întoarce privirea către propria viaţă, şi-ar vrea să-l înţeleagă pe celălalt, să-i înţeleagă opţiunea, să se-nţeleagă pe sine. De ce aşa şi nu altfel?
Ce iese la iveală nu e prea confortabil – o copilărie aparent liniştită, în profunzime însă traumatizantă, reproşul e mut, abia sugerat. Discuţiile dintre cei doi prilejuiesc reflecţii despre rolul artei, despre opţiunea personală, libertatea individuală, despre vina colectivă (un laitmotiv la Schlink), despre menirea omului în societate, despre fericire, teme grave, izvorâte dintr-un trecut apăsător, dintr-o moştenire chinuitoare. Personajele, cu toată extravaganţa libertăţii exterioare, lasă o profundă impresie de captivitate şi de neajutorare, orice-am face, ne este imposibil să ieşim din condiţia de simpli muritori. Poate fi arta o eliberare? Devine rutina o structură salvatoare? Am ieşit cumva din istorie?
Şi iarăşi se dovedeşte că trupul ştie mai multe, iar mintea e un umil învăţăcel. Din penumbra confesiunilor transpar evenimente ce le-au influenţat viaţa, căderea Zidului Berlinului, realitatea est-comunistă, fascismul şi comunismul, şi apăsătoarea senzaţie că esenţialul întotdeauna ne scapă, că suntem doar într-o foarte mică măsură stăpâni peste vieţile noastre. Realităţile de mai sus nu sunt deloc zgomotoase, adică autorul nu face paradă din evenimentele politice, ci sunt invocate discret, stau aciuate liniştit, modelând însă psihologii cu o forţă devastatoare. Povestirea protagonistului, dublată de completările lui Irene, umple un vid lăsat de trecerea celor patru decenii. Cei doi îşi recompun ficţional propriile existenţe, le dau sens, ar vrea ca povestea pe care o rescriu împreună să-i ajungă din urmă, să-i prindă în braţe. Amintirile comune şi apoi moartea lui Irene îi prilejuiesc naratorului clipe de reflecţie profundă şi anunţă o schimbare, un declic metafizic.
Cartea lui Bernhard Schlink te lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Eşti asaltat de tot soiul de dileme. Morale, ideologice, culturale. Şi oare nu-i acesta adevăratul ţel al artei, să sondeze dincolo de aparenţele cotidiene, să traverseze cele mai ocolitoare punţi ale minţii, să te vindece de iluzii otrăvitoare? Femeia de pe scări ar putea fi şi o parabolă a Germaniei, a despărţirii şi regăsirii după aproape jumătate de veac. Când totul s-a petrecut altfel decât şi-au imaginat cei doi. Ce aţi răspunde dacă cineva, într-o bună zi, v-ar întreba plin de iubire – Ţi-e frică de moarte?
_______
Bernhard Schlink, Femeia de pe scări, Editura Polirom, 2015, 240 pag.

Articol publicat in revista Contrafort –

 

Reclame

Read Full Post »