„Doar în Grecia Antică,
în Bugeac și în sudul Basarabiei
poți întîlni asemenea eroi.”
Întrebarea mi-a persistat în minte și după încheierea lecturii. Știu că e foarte ușor să spui despre cutare personaj – e inclasabil, incomod, marginal, eretic, altfel decât majoritatea, diferit, în ultimă instanță. Există chiar un trend al alterității. E cool să fii altfel. Să fie oare așa?! În primul rând, cartea lui Vasile Ernu –Sectanții, Mică trilogie a marginalilor, ridică o dificultate de raportare critică. Dacă luăm volumul drept unul cu pretenții literare, aproape că nu ne mai interesează ce spune scriitorul, ci cum spune, ar conta esteticul și metafora. Dacă renunțăm la ambiții literare și îl interpretăm ca un text ce „vrea să spună adevărul”, lucrurile stau un pic altfel… însă la fel de prost. Pentru că textele ce dau corp acestui volum nu sunt nici literatură (decât intermitent și cu țârâita), iar să le acorzi credit istoriografic, testimonial, nu prea ai cum, chiar dacă ele fac recurs la experiențe individuale. Deocamdată știm ce nu este cartea scriitorului născut în urss.
Oricâtă teorie literară am acumula, oricât am insista pe dihotomia autor/narator și așa cum, orice am face, Nică e Creangă, vocea celui care vorbește îi aparține în totalitate lui Vasile Ernu. În apărarea sa ar putea reclama niște repere cronologice, ar putea invoca dreptul la viață și autonomie al personajelor ce se perindă prin carte. Discursul „literar” mi se pare însă de o nesinceritate flagrantă. Elogiezi marginalitatea, faci apologia nesupusului, pui pe același palier negativ comunismul și capitalismul, însă refuzi filosofic să o faci și-n cazul binomului comunism /nazism, democrația liberală pare un blestem apocaliptic, detești elita și aristocrația, dar îți publici cartea la o editură aristocrată și elitistă (Polirom). Nu e cea mai bună probă de fidelitate proletară. Vreau să cred în sinceritatea autorului, însă nu reușesc. Depun tot efortul.
De fapt, întreaga carte abundă în astfel de inadecvări, contraste, uneori chiar formidabile nonsensuri, afirmații la limita rezonabilului. Vasile Ernu ține cu tot dinadinsul să fie diferit, nu-l prea interesează dacă are dreptate (uneori are), dacă are dreptate parțial, dacă greșește sau dacă, pur și simplu, divagațiile sale frizează zone greu accesibile ființei umane inteligente. Te poartă prin toate aceste stări, enervare, compasiune caldă, exasperare, dezacord furibund. Aproape orice aserțiune mi-a declanșat o replică, un contraargument. Să scrii despre pușcăriile siberiene – „Gulagul nu a făcut decît să pună oameni de foarte bună calitate împreună, să-i organizeze, să le ofere posibilitatea de a se cunoaște direct, de a fi împreună și de a face schimb de experiență” (pag. 146) – înseamnă să atribui calvarului un rol de performanță, de calificare profesională, de studiu postdoctoral, de „happiness relax”. Gulagul ca premiu și binecuvântare, în viziunea lui Vasile Ernu. Îmi pare rău să o spun, însă asta-i o logică sado-masochistă.
Vasile Ernu își întoarce privirea către un spațiu uitat, mărginaș, către un Babel etno-lingvistic, și anume Bugeacul, o zonă peste care au trecut nenumărate stăpâniri, fiecare cu (prea puține) bune și cu (prea multe) rele. E însă ciudat cu câtă „toleranță” privește autorul aceste mutații etnice și ezită să afirme răspicat că ele sunt consecința nefastă a unei politici rusești imperiale, colonizări nu de dragul coloniștilor, ci pentru a strivi și diminua firava comunitate moldovenească din sudul Basarabiei. Aflăm de la Littell că astfel de experiențe au avut loc permanent, cu o intensitate diferită, pe întregul teritoriu sovietic. Vasile Ernu imaginează o „descălecare” și începe să croșeteze o cronologie familială, să facă recurs la amintirile „bătrânilor”, probabil să-și imagineze amintiri, astfel încât povestea să se lege, să capete contur pe fundalul unor timpuri pline de incertitudini. Adeziunea la o credință radicală îi transformă pe cei implicați într-o „minoritate minoritară” și de aici vin tot felul de pedepse și un lung șir de suferințe. Pe care nimeni nu le contestă, e de tăgăduit doar modul de raportare și de traducere în actualitatea noastră. Relația cu statul, cu biserica majoritară și cu lumea sunt adevărate pietre de încercare pentru o comunitate răzvrătită. Aflăm oarecum mirați că pentru aceste secte cea mai grea perioadă din istorie a fost cea legionară, și nu pentru că ar fi fost deportați, omorâți, supuși înfometării, ci pentru că li s-au interzis anumite ritualuri, pentru că mai toată societatea a fost pusă să-i urască. Mi se pare că Vasile Ernu se ascunde de o manieră lașă în spatele propriilor personaje, unele dintre ele dezvoltă o apetență pentru citate din Marx și Engels, arhitecții terorismului mondial, invocați ritualic și voluptuos. Cuvântul „intelectual” e reluat continuu în textul de față, însă la nici un alt autor contemporan nu e încărcat cu o asemenea rezonanță negativă. Intelectualul devine un delator, un personaj rușinos.
Marginalitatea, sectarismul sunt mai degrabă mimate, ele se înscriu în siajul unei dedublări incredibile, Vasile Ernu vorbește în numele unei comunități ale cărei experiențe sunt greu de verificat. Secta se transformă într-un paravan de protecție, de unde scriitorul își poate lansa cu dezinvoltură ideile (orice idee). Mai că ne invită să reinventăm falansterele. Grila de lectură pe care ne-o propune nu e foarte convingătoare, modul în care citește evenimentele din istoria de o sută de ani a acestei regiuni e exagerat prin inversare, autorul confundă nuanța cu substanța, îngroașă detaliul până la ridicol, minimalizează fapte și fenomene de o gravitate monstruoasă (stalinismul și gulagul). Pe parcursul lecturii am rămas deseori cu senzația că autorul are niște idei gata fabricate și tot ce urmează nu e decât construcția unui eșafodaj, astfel încât să-i iasă demonstrația, să i se potrivească supozițiile. Butada – „Cel mai bine ne-a fost cînd rușii plecaseră, iar românii încă nu veniseră” – ar merita ceva mai multă atenție, o interpretare literală mi se pare facilă și suficientă sieși, am auzit-o și de la bunicul meu, însă ea era spusă pentru efectul ei stilistic, pentru deconcertarea interlocutorului și pentru a nu supăra pe nimeni, nici pe ruși, nici pe români. Era o strategie de supraviețuire și în nici un caz un indicator al intensității „binelui”. Memoria autorului funcționează selectiv și uneori tendențios, atunci când trebuie să identifice cauza foametei, o parte din vină îi este atribuită și „regimului burghezo-moșieresc român”, dispărut la acea vreme de mai bine de doi ani. Cauzele foametei sunt împărțite democratic tuturor și astfel e minimalizată cea cu adevărat criminală. E straniu cum nici Vasile Ernu, nici măcar vreun personaj de-al său (vorba vine) n-a auzit niciodată de nefericita expresie – „Ne-au măturat podurile!”.
Însă nu tot textul lui Vasile Ernu e sfidător. Incursiunile în genealogia unor atitudini sectare trezesc interesul cititorului, modul de raportare la cel diferit, ce trebuie obligatoriu salvat, dezvăluie mentalități pe care cu greu le-am putea înțelege din firescul nostru majoritar. După 240 de pagini, cartea începe să plictisească prin redundanță, prin reformulări, reluări ale acelorași idei, aceeași apologie (poliloghie) a „alesului”, aceleași strategii de supraviețuire. Recunosc că spre final, cu mici excepții, textul mi se arăta ca o lălăială sentimentală, din care răsărea tot mai pregnant idolatrizarea propriei comunități – cât de buni eram noi la școală și la muzică, și-n viața de zi cu zi, etc.
În căutarea literaturii. Acolo unde nu face politică, unde textul respiră liber și nu e asfixiat de ideologie și demagogie revanșarde, unde răfuiala cu intelectualii liberali e lăsată deoparte, Vasile Ernu scrie literatură. Chiar și strategiile de captare a atenției, formulările prea explicite, stângăciile de exprimare aduc un oarecare farmec lecturii. Cuvinte ca iorgan, colb, dâmb, lin mi-au declanșat întrebări revelatoare – De ce nu le-am mai folosit de atâta vreme? Doar nu au nimic rușinos. În paginile în care descrie foamea ca proces fiziologic, sau în care descifrează compoziția fumului de toamnă (l-a omis pe cel de primăvară, cu un efect aproape similar) și-n alte mici detalii cotidiene, Vasile Ernu e un bun povestitor.
Sectanții e un volum hibrid, un melting pot, memorialistică sectară, program ideologic, pseudoficțiune, amintiri stilizate, istorie neoficială. Cu această carte Vasile Ernu va obține un efect contrar celui așteptat. M-a „întărit” în credința mea și mi-a adus aminte de „marii dregători” – Grossman, Platonov, Zamiatin, Bukovski, Soljenițîn, Applebaum, Czesław Miłosz. Cum să nu-i fii recunoscător?!
_______________________
Vasile Ernu, Sectanții, Mică trilogie a marginalilor, Editura Polirom, 2015, 376 pag.
Articol publicat in Revista Contrafort, Nr. 7-8 (239-240), iulie-august 2015
Talex 