Întâlnirea cu un autor consacrat, a cărui valoare nu poate fi contestată, decât de dragul unei hermeneutici abuzive și înadins răzvrătite, te așază într-o poziție riscantă, pe nisipuri mișcătoare. Ce poți spune tu, umil comentator, despre un text sau altul? Ai mai degrabă impresia că orice cuvânt al tău e de prisos, că orice remarcă nu va face decât să știrbească din perfecțiunea prozelor și să pălească jenant într-un ungher al conștiinței. Să scrii un comentariu la o astfel de carte înseamnă să te lași traversat de ezitări absconse, să ai chipul congestionat chiar și atunci când ești ascuns într-o singurătate protectoare sau în obscurul nevăzut al camerei. Și lumea se complică, și lucrurile se precipită, și ți se face rușine de ceea ce ești și de ceea ce gândești.
A fost o relectură, mi-am dat seama după a doua proză, n-am putut identifica trei texte (sper, totuși, că nu din ignoranță). Autorul ne livrează o compoziție sublimă, o remodelare „textuală”, căci, nu-i așa?, o carte se scrie din alte cărți! De ce iubim femeile, Enciclopedia zmeilor, Frumoasele străine, Ochiul căprui al dragostei noastre și Nostalgia (Ruletistul) au dat prin selecție și reconstrucție o carte nouă, proaspătă și senzuală – Fata de la marginea vieții. Douăzeci și trei de proze scurte sfârșesc prin a se transforma într-o mixtură literară de excepție. Nu e o constatare exagerată și nici apologie deșartă! Literatura pe care o scrie Mircea Cărtărescu, în ciuda unui postmodernism evident, poartă efigia creatorului romantic, un vizionar răvășit de lumile amalgamate care-i invadează existența (sau invers). Literatura nu poate încăpea într-o definiție searbădă, nu poate fi prinsă în insectarul unui concept mortificat, dar totuși nu pot uita zicerea frumoasă din ZEN – literatura – o experiență a creierului, lăsând pe dinafară arhicunoscuta și istovita – literatura, arta cuvântului.
Mă număr printre cei care consideră De ce iubim femeile un volum foarte bun, nu cred că autorului ar trebui să-i fie rușine, așa cum deseori sugera în Jurnal (ZEN), sau să-l considere arondat unui gen minor. Puse alături de alte proze, textele din De ce iubim femeile își mențin prospețimea, rămân literatură, demonstrează că fricile autorului au fost nejustificate. Am citit Mica trilogie disparat, înainte ca ea să capete această formă, în trei volume, și am considerat că proza scurtă poate facilita și intermedia apropierea de Marea trilogie. E o cale de acces, o invitație la lectură, de nerefuzat.
Fata de la marginea vieții e un festin literar, îți transmite bucuria receptării, trăiești plăcerea lecturii, simți freamătul unei emoții rar întâlnite, te copleșește. Iar volumul e atât de unitar (și eterogen) încât vom citi cartea ca pe un roman, cu personaje fastuoase în mizeria și opulența lor, cu lumi multidimensionale, „ruminații” scriitoricești, dilatări și contractări spațio-temporale, descrieri minuțios elaborate.
Nu voi povesti conținutul celor douăzeci și trei de proze ce dau corp acestui volum, mi se pare indecent și neavenit, ci mă voi rezuma la câteva observații critice. Literatura lui Mircea Cărtărescu nu poate fi redusă la o interpretare, sau la câteva interpretări, e o operă deschisă, care-și generează la nesfârșit sensurile, relectura mi-a întărit fundamental această percepție. Se adresează atât cititorului naiv (care s-ar mulțumi cu frumusețea limbajului și cu povestea de suprafață), cât (mai ales) celui avizat (conștient de convenția literară și de avatarurile ficțiunii), deși și cel din urmă poate cădea în capcana unor mistificări literare voite. (Voi reveni.)
Recunoaștem doar ceea ce cunoaștem – un joc al imaginației și al schimbării perspectivelor, autoficțiune, incursiuni metatextuale, biografia ca pretext literar, reflecții grave asupra relației scriitor–literatură, dialog narator–cititor, rescrierea ficțională a unor mituri, condiția poetului, intertextualitate „abundentă”, parabolă și alegorie, inserții auctoriale (ieșiri la suprafață), reevaluarea potențelor creatoare, literatură pentru literatură, iată câteva posibile teme de meditație.
Ca cititor ai senzația că textul e scris în timp ce tu îl citești, intervențiile autorului vin la tot pasul, deschizând nebănuite oportunități hermeneutice, se înfăptuiește o uimitoare apropiere senzorială. Să aibă ceva în comun Ruletistul și Cronica unei morți anunțate? –„De când îl știu și până a murit (de revolver, dar nu de glonț) a arătat la fel”. Scriitorul alunecă și se refugiază în viziuni onirice, în fantasme exorbitante, se agață de povestire și de personaje pentru a deveni el însuși un personaj. În Ruletistul Mircea Cărtărescu atinge desăvârșirea, nimic nu i se poate reproșa, un text șlefuit precum un diamant. Lumea zmeilor vine cu „povești răsturnate” și cu descifrări îmbibate în tristețe și nostalgie, destinul celui „însemnat” aspiră suferința celor din jur și o amestecă cu propria durere. Viața ca o călătorie, ca o achiziție de experiențe unice și singulare. Prin recursul la poveste scriitorul răspunde într-un mod diferit actualității imediate.
Literatura sa are o mare capacitate de „înfățișare vizuală”, mitul poetului Ovidiu transgresează epoci, contopindu-se cu trupul și mintea poetului MC, personajul Zarazei e mai viu decât oricând, de-acum încolo Zaraza nu va mai fi cunoscută doar prin melodia interpretată de Cristian Vasile, ci și prin această legendă imaginară, destinul scriitorului se leagă ombilical de istoriile pe care le (re)compune. În acest text chiar și convențiile literare sunt developate cu o tandră ironie. Nu știu să fi scris cineva despre insula Ada-Kaleh cu atâta emoție, să-i fi reconstituit istoria din adâncuri (și nu-i o metaforă) cu un gest de pictor impresionist. Lucrurile dispărute sunt mai atrăgătoare, asemenea unui zbor frânt, nematerializat, rămân din ele parfumul indelebil, esența și regretul că li s-a anulat devenirea, dar puse într-o carte parcă mai pot fi salvate. Oare ăsta să fie rolul literaturii? Să salveze ceea ce nimeni nu mai poate salva. Compensare prin literatură!
În alte texte (Cu urechile pe spate, Diavolul de hârtie) își fac loc remușcările, confesiunile incomode, păcatele adolescentine, rupturile mute și concluzia dureroasă – „omul e fundamental rău”. În Bucureștiul meu, Seara care cade, Nabokov la Brașov, deși apar elemente biografice, construcția și miezul prozelor te duc cu gândul la pure exerciții de ficțiune. Autorul pleacă de la un fapt real, care apoi se constituie într-un declanșator, urmează jocul imaginației și ambiguizarea voită. Autorul ni se înfățișează drept un personaj care se defineşte prin scris, trăieşte prin scris, scrisul ca un soi de fatalitate. Există la Mircea Cărtărescu o oarecare doză de autoflagelare, de autoumilinţă, urmate apoi de erupţii orgolioase – „Odată, mă gândeam zâmbind autocompătimitor: lui Joyce i s-a dat Dublinul, lui Borges Buenos Aires, lui Durrell Alexandria, dar mie […]”.
În Cartea magică a tinereții mele autorul recurge la discrete trucuri narative, neagă realitatea și construiește alta, la fel de reală, prin mistificare. Impudica moarte e o carte care nu există în realitate, e doar un pretext pentru un construct ficțional inedit. În Jurnal cu Darwin răbufnește ditamai intertextul – Sábato (Fernando Vidal Olmos), Borges (o jurnalistă din Tlön), iar Nichita Stănescu și Marcel Proust îmbrățișează în text cu totul alte profesii. Sub ochii noștri are loc falsificarea istoriei, „compromiterea” ei literară, asemenea poveștilor radiofonice spuse de Pedro Camacho. Ceea ce e fascinant la MC ține de imensa calitate de a numi nenumitul, de a găsi cuvântul potrivit și de a încarna („încuvânta”) o stare liminală, o emoție incertă. Uneori autorul se amuză pe seama cititorului, cum ar fi în Irish Cream, episodul cu oița și fanteziile erotice. Textele sale spun mai mult decât lasă să se vadă, au un fel de circularitate, povestea se deschide și se-nchide, cercul s-a închis, perfecțiunea nu poate fi străpunsă.
Iar odată încheiată lectura nu-ți rămâne decât să te întrebi: ce e cu această carte stranie și unică? Poate că răspunsul la întrebare se află pitit chiar în dubla semnificație a subtitlului – povestiri alese. L-am văzut pe Mircea Cărtărescu la Târgul de carte Gaudeamus, în 2011, l-am privit câteva secunde şi m-am retras, secvenţă în care a şi dispărut, nu avea cum să dispară atât de repede, m-am rotit printre standuri, dar nu l-am mai regăsit. L-am privit cu admiraţie şi poate cu acea privire „uleioasă” pe care o detestă atât de mult. Am găsit ulterior și o explicație savantă – MC se adresează generațiilor viitoare, deci era firească negăsirea.
Cărțile autorului sunt produsul unei nețărmurite iubiri pentru literatură, pentru autorii care au fost îndrăgostiți de ea (literatura) și nu au trădat-o niciodată. Iar în final am mai fixat o posibilă definiție – literatura e „un schelet pe care să-mi pot sprijini fantasmele și nostalgia”.
Mircea Cărtărescu, Fata de la marginea vieții, Ed. Humanitas, 2014, 296 p.
Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 3-4 (235-236), martie-aprilie 2015
Talex 