Nu sunt un fan al omului de televiziune Cristian Teodorescu. În clipa în care am constatat că autorul cărţii Medgidia, oraşul de apoi e chiar personajul public de care vă vorbesc, am trăit o benignă stupoare. Sictir valah (lasă, dom’le, că ştiu io ce vorbesc!), tonalităţi nazale, idiosincrazii dâmboviţene, privire piezişă à la Oprescu. Sau, cine ştie?, poate m-am lăsat traversat de nişte false percepţii. În literatură însă autorul reuşeşte performanţa de a se despărţi elegant de imaginea sa de pe sticlă, textele vorbesc prin ele însele, orgoliul mundan al scriitorului e atenuat până la limite invizibile. Rezultă astfel texte memorabile ca Tainele Inimei şi Medgidia, oraşul de apoi.
În ultima sa carte, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, asistăm la o schimbare parţială de registru tematic şi stilistic, spun parţială, întrucât stilul lui Cristian Teodorescu îşi are propriile mărci (umor negru, situaţii rizibile, crochiuri de neuitat) şi, oricât de diferit ar încerca să scrie autorul, de la o carte la alta, ruptura nu ar putea fi niciodată definitivă. De data aceasta acţiunea romanului e plasată imediat după revoluţie, cu trimiteri fireşti şi logice la perioada de dinainte, care într-un fel, cinic şi dureros, o modelează şi o anticipează pe cea care urmează. Haosul tranziţiei, deconspirarea imposturii şi, concomitent, apariţia unei noi categorii de impostori, corupţia fără margini pigmentează ţesutul unei societăţi şi aşa bolnave.
Cîinele, căci sub acest apelativ ni se va face cunoscut protagonistul cărţii, reflectă prin traseul său existenţial postdecembrist degringolada şi parvenirea unei întregi clase sociale. Pare o lume lipsită de repere. Din chimist alimentar, angajat la un institut care se ocupa cu inventarea unor substitute alimentare, îşi urmează „chemarea” şi devine „Gastronom”, fondează o revistă, găseşte investitori (e mai degrabă găsit de aceştia), îşi lansează propria emisiune tv cu profil gastronomic, cunoaşte mai toată protipendada Bucureştiului din anii ’90, culminând cu implicarea sa directă în organizarea unui dineu la Cotroceni. Ascensiunea pare aproape neverosimilă, de la un trai sordid în blocul din Militari, o maşină Lada prăpădită, un orizont fără mari aşteptări, personajul trece, călăuzit de acţionarii săi şi de statuia bătrânului Gherea, la un statut financiar care i-ar face neîncrezători chiar şi pe cei mai de ispravă afacerişti. Ajuns directorul revistei Supergastronomul, Cîinele cunoaşte o altă realitate, ajutat de hipersensibilul său simţ olfactiv, decelează mirosuri şi intenţii, face conexiuni şi anticipează în bună măsură paşii celor care între timp îi devin adversari.
Şi pentru a da naraţiunii o notă de mistery, are loc asasinatul Doamnei Surugiu (povăţuitoarea bunelor maniere şi nu numai…), şi se consumă alte câteva morţi suspecte, în mreaja cărora e prins cumva şi protagonistul romanului. Totuşi aceste episoade nu reuşesc să întreţină permanent suspansul lecturii şi să-l transforme într-o miză pentru cititor. Ies la iveală o lume a securiştilor pentru care revoluţia nu era decât „chestia din ’89”, tot soiul de intrigi conspirative, aranjamente (combinaţii) dubioase, turnătorii mincinoase. Pe măsură ce situaţia financiară şi poziţia socială ale Cîinelui se îmbunătăţesc, situaţia familială se deteriorează, relaţia cu Mari (soţia) şchiopătează (ştie că e înşelată), nici relaţia cu propriii copii nu e mai brează. Ni se înfăţişează o lume frivolă (chiar dacă unele personaje mor). O partidă de sex poate dezamorsa o situaţie conflictuală, aşa cum se întâmplă în finalul cărţii (avocata şi parlamentara Nana îşi recunoaşte tentativa de debarcare din funcţie a Gastronomului în urma unui astfel de asalt amoros). O pătură socială avidă din care moralitatea este evacuată în totalitate. Nu mai ştii cine pe cine înşală. Şi dacă n-ar fi un colecţionar de mirosuri, şi dacă n-ar amuşina gândurile celorlalte personaje, totul ar fi mult mai complicat pentru cel căruia i se spune Cîinele.
Întâlnirile Cîinelui cu statuia lui Gherea, „socialistul om de afaceri”, sunt memorabile şi transcendentale, ori de câte ori ajunge în impas, bătrânul critic îl inspiră. Însă şi aici mi-a încolţit în minte o întrebare – o fi impasul personajului de a merge mai departe sau impasul scriitorului de a face ceva cu propriul personaj?
Cristian Teodorescu e un maestru al detaliului, al fragmentului, al ocheadei psihologice, al incursiunii dincolo de aparenţe şi, deşi scrie o carte de 320 de pagini, ne demonstrează că e un foarte bun scriitor de proză scurtă. Edificiul romanului e mai puţin solid în comparaţie cu celelalte cărţi ale autorului, uneori naraţiunea e dezlânată, prea multe repetiţii situaţionale (parcatul maşinii, urcatul în hotel, mâncatul la restaurant, discuţii având acelaşi conţinut), cu toate că, trebuie să recunoaştem: în privinţa artei culinare cel care pune vorbele în gura personajelor e un fin şi delicat cunoscător. Detaliile fiziologice, cam multe, picanteriile sexuale, aproape kinky, vin în avalanşă, încât surplusul se transformă în insignifiant. Cam toată lumea iese destul de şifonată în cartea lui Cristian Teodorescu, şi bărbaţii şi femeile, sinceritatea discursului auctorial lasă urme adânci şi oarecum ruşinoase pe trupul social al castei privilegiate. Ajung în literatură observaţii din culisele unor relaţii extraconjugale, detalii de sub duş, ceea ce de obicei nu se vede şi rămâne nepovestit.
Scriitorul îşi lasă personajele să vorbească, să fie independente, să-şi dea replici vii, să greşească, să înghită clişee şi expresii tăbăcite, să reia nestingherit idei gata mestecate. Odată urcate în caruselul existenţial, pare că nimeni nu mai poate coborî de acolo fără a se compromite sau fără a oferi ceva la schimb. Un sfert de veac e o vârstă de la care poţi privi cu înţelepciune la ceea ce ţi s-a întâmplat. Aproape fără să-ţi fi dat seama. Despre romanul luat aici în discuţie se va spune, probabil: cartea unui bun scriitor.
______________
Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, Editura Cartea Românească, 2015, 328 pag
Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 5-6 (237-238), mai-iunie 2015
Talex 