După douăzeci de ani de tranziţie eşuată, de mahmureală prodigioasă, Basarabia de după 7 aprilie 2009 încearcă să arate altfel şi să-şi strige angoasele. Stela Popa îşi marchează debutul literar cu romanul intitulat 100 De Zile, lansarea cărţii a avut loc mai întâi, cum e şi firesc, la Bucureşti şi Chişinău, după care au urmat alte oraşe româneşti, în general centre universitare. Evenimentele din R. Moldova, ale ultimului an, au antrenat şi au concentrat o mai mare atenţie asupra spectrului basarabean. R. Moldova a lipsit din grila de priorităţi a mass-media româneşti, rămâne pentru publicul larg o terra incognita şi mai degrabă o sursă de prejudecăţi culturale. Promovat inteligent şi bucurându-se de sprijinul Editurii Tritonic, romanul 100 De Zile este o carte scrisă în primul rând pentru publicul din România, avea să declare autoarea. Prezent fiind la lansarea cărţii ce a avut loc în incinta Bibliotecii „V.A. Urechia” din or. Galaţi, i‑am adresat autoarei câteva întrebări, una dintre care a fost: Unde credeţi că va fixa memoria culturală această carte? În zona literaturii de ficţiune? În zona literaturii document sau în sfera literaturii de consum? Cu menţiunea, că literatura de consum poate fi onorabilă atât timp cât educă gustul cititorului spre înalta literatură. Răspunsul Stelei Popa a lăsat destinul ulterior al cărţii pe seama istoriei… Autoarea afirma, cu ocazia lansării, că începuse cartea înainte de anul electoral 2009, că şi-ar fi făcut propria revoluţie, chiar dacă ea nu s-ar fi întrupat în una reală. Aserţiune ce poate face din 100 De Zile o confesiune romanţată.
Romanul, compus din trei părţi – Amintiri, Coridorul morţii, Un sfârşit e un început, are o structură narativă tradiţională, incipitul îşi însuşeşte funcţia ornamentală de până la declanşarea conflictului şi a identificării mizei. 100 De Zile înregistrează tribulaţiile familiei Ciugureanu, traseele existenţiale ale fiecărui membru, acoperind perioada celor opt ani de guvernare comunistă, alegerile parlamentare şi revolta tinerilor. Uneori, memoria personajelor transgresează perioade de timp mai lungi, coborând până la începutul anilor ’90. Rememorarea fulgurantă a vieţii, o trăsătură a Ciugurenilor, capătă funcţii recuperatorii, justifică deciziile şi opţiunile protagoniştilor în momentele de cumpănă şi ezitare. Personajele mărturisesc interlocutorilor, de multe ori fictivi, vinovăţii acumulate de trecerea anilor, în speranţa unei expieri eliberatoare.
Paradoxal, această carte are mai mulţi autori, o dată e Stela Popa, autorul care-şi imaginează o poveste, pe care o vrea credibilă în ochii cititorilor, pe de altă parte, e jurnalista Stela Popa, martor al evenimentelor din ultimii ani şi al revoltei tinerilor de la Chişinău. Istoria Robertei Ciugureanu e de-a dreptul halucinantă, un personaj asupra căruia s-a insistat prea mult, de aici şi deficitul de credibilitate, un personaj puţin verosimil, nenorocirile ce o lovesc depăşesc limitele suportabilităţii umane. Bărbaţii din viaţa Robertei apar şi dispar fantomatic, într-un quiproquo continuu, se succed apoi o căsătorie ratată, o sarcină pierdută, numeroase spitalizări, atacul câinelui-lup, agresiuni fizice, potenţialitatea unui viol, toate aceste elemente incumbă lecturii o doză de improbabilitate, de artificiu. Prea multe într-o viaţă de om. Stela Popa suprasolicită modalităţile descriptive, scriitura e excesiv de încărcată, asupra personajelor curg torenţial o serie de epitete comune, calificative (lungi, fine, subţiri, dulci, mici etc.) reluate neinspirat de-a lungul întregii cărţi. La pagina 95 identificăm cinci comparaţii, un procedeu stilistic de care autoarea abuzează, şi pe alte pagini sesizăm avalanşa acestei figuri de stil, trimiţând la o întreagă paletă de vieţuitoare (melc, mieluşel, şobolan, dihor, broscoi, pitulici, iepure, cucuvele). Discursul conţine deseori reminiscenţe adolescentine şi însemne ale unui romantism decrepit. Stelei Popa îi reuşeşte de minune resuscitarea romanului picaresc, această radiografie îngroşată a societăţii basarabene aşază sub ochii cititorului indivizi capabili de orice delaţiune, lipsiţi de scrupule, tipologii filistine şi onctuoase care transformă trădarea într-o reţetă de supravieţuire sau în ascensiune profesională.
Firele narative, distincte la început, se apropie şi, într-un final, se întretaie şi se contopesc, revolta de la Chişinău uneşte destinele Ciugurenilor atât în speranţa schimbării, cât şi în durerea neputinţei. Pe lângă personajul narator Roberta Ciugureanu, există un narator omniscient şi omniprezent care identifică şi comentează orice intenţie corectă ori subversivă.
Dincolo de personajele care conving într-o măsură mai mare sau mai mică, dincolo de caducitatea relaţiei dintre Roberta şi Catinca, lectura devoalează fundalul implacabil al realităţii basarabene: penuria quasi-generală postsovietică, pericolul transnistrizării R. Moldova, problema cetăţeniei române, anihilarea presei independente, emigrarea ilegală, situaţia lingvistică din R. Moldova, istoria ilară a bradului lui Chirtoacă, insuficienţa secţiilor de votare din străinătate, reabilitarea bisericilor de către comunişti, după ce tot ei le-au distrus, soarta jurnaliştilor români trimişi în Basarabia. Episodul jurnalistei de la ziarul Timpul, atacată cu o rangă, nu trece neobservat.
Există pagini scrise de jurnalista Stela Popa, de o profunzime remarcabilă, capitolul 13 din Coridorul Morţii, poate cel mai reuşit, surprinde dubla ipostază a manifestării socio-culturale de la care basarabeanul se revendică, o dihotomie hazlie între Lenin şi Ştefan cel Mare, între discursul oficial al autorităţilor, pavoazat cu replici patriotarde, şi realitatea cotidiană a nepăsării, o segregare accentuată între Moldova înfloritoare şi Moldova second-hand. Un aspect demn de luat în seamă îl reprezintă inserţia în text a unor rusisme uzuale, calchieri, înjurături şi expresii cu conţinut trivial la care basarabenii şi personajele de hârtie recurg nemijlocit. Apelul la registrul argotic sporeşte gradul de autenticitate şi indică sorgintea grupului social, decopertând o psihologie colectivă: („Înjurăturile ruseşti amestecate cu cele româneşti nu erau nimic mai mult decât expresia acelei răscruci de drumuri unde crescuseră. Loc numit acum R. Moldova.” p. 332)
În partea a doua a romanului regăsim mâna jurnalistului bine documentat, întreg filmul evenimentelor, surprins de camerele de vedere şi fixat în fotografii, este transcris pe hârtie într-un mod obiectiv şi reconstituant. Coridorul morţii surprinde ebuliţia maselor odată cu aflarea primelor rezultate, organigrama evoluţiei mişcării de protest şi torturile la care au fost supuşi cei arestaţi. Cititorul recunoaşte fără prea mari dificultăţi cine sunt personajele reale care se ascund în spatele Nadiei Cojocari sau în umbra fraţilor Corja. Cu toate că evenimentele din aprilie justifică viziunea orwelliană a autoarei asupra spaţiului basarabean, se impune totuşi următoarea remarcă: majoritatea basarabenilor au dus o existenţă, chiar şi pe timpul fostei guvernări comuniste, apolitică, departe de orice aplomb identitar sau de urmele unei resurecţii sibilinice.
Romanul Stelei Popa invită la o reajustare de optică, accentuarea nuanţelor nu face decât să întreţină aceeaşi receptare inexactă, generatoare de prejudecăţi culturale. Literatura presupune sublimare, or, realitatea din spatele ficţiunii subminează latura estetică a romanului, procesul de literaturizare forţată e foarte vizibil. Demersul Stelei Popa rămâne însă valid şi obligă la continuitate şi completare. Toposul cultural basarabean, odată valorificat, ar putea servi ca punct genezic unor opere de artă, filme, cărţi care să ne regăsească şi să ne rescrie memoria.
(Cronica publicata în revista Contrafort nr. 5-6 (185-186), mai-iunie 2010)
yep, cam asta e.
cartea e bună în primul rând ca document pentru cei care vor urma de acum încolo.
e mare lucru sa ramana ceva dintr-o carte, cred si eu ca documentul va rezista
pe mine cartea m-a lasat rece. Atatea lucubratii asa-zis literare intesate de greseli de logica si exprimare, fortarea notei pana la un paroxism al sadismului de tip telenovela anuleaza valoarea de document, strica totul. Pasajele istorice ale romanului sunt arhi-cunoscute de pe internet, twitter, presa libera care facea eforturi de inregistrare a adevarului in acea perioada. Stela Popa era la Bucuresti de un an pe vremea aia, asa ca e un document oricum sensibil ca autenticitate, udor de criticat, cata vreme e preluat de la altii.
Pacat de subiect, pacat de entuziasmul sincer al tinerilor din 7 aprilie, de valoarea autentica a momentului anuntand o schimbare, sa fie confiscat de autori incompetenti, imaginati scriitori…
ce sa spun andrei! incerc totusi sa gasesc pasaje luminoase in textul stelei popa, stiu ca nu e usor sa scrii peste 400 de pagini, de aici vine si respectul meu pentru demersul ei. am si spus la sfarsitul de cronica –
-Romanul Stelei Popa invită la o reajustare de optică, accentuarea nuanţelor nu face decât să întreţină aceeaşi receptare inexactă, generatoare de prejudecăţi culturale. Literatura presupune sublimare, or, realitatea din spatele ficţiunii subminează latura estetică a romanului, procesul de literaturizare forţată e foarte vizibil. Demersul Stelei Popa rămâne însă valid şi obligă la continuitate şi completare.
Asa e, ai spus, si inca foarte frumos. In alte cuvinte, am vrut sa intaresc si eu ideea, avand aceeasi impresie, de neverosimil si chiar grotesc pe parcursul cartii – departe de societatea basarabeana asa cum o stiu eu, fiind cea in care am crescut si traiesc uneori.
Pe de alta parte, sigur ca nu e usor sa scrii peste 400 de pagini, dar….cine promoveaza, in arta si literatura, cantitatea in defavoarea calitatii da dovada de imaturitate sau chiar de grandomania incepatorului.
Dar cea mai puternica disonanta (neplacuta) pentru mine a fost sa descopar ca intre tam-tam-ul aparitiei si lansarilor, si romanul propriu-zis e o distanta mare, care socheaza. Asta e publicitatea, ce sa-i faci 😦
Insa nu pot sa nu ma revolt, amar: atatea carti deosebite zac in conul de umbra al atentiei, e mare pacat 😦
P.S. Felicitari pentru recenzie, este oricum minunata!
inteleg perfect la ce te referi, ma gandeam ca daca Stela ar fi scris mai concis, 200 de pagini nu 400, ar fi lasata la o parte toate intamplarile – halucinante – din viata Robertei, atacul lupului care mi s-a parut cel mai neinspirat episod, pedepsirea catincai – ajunsa cu un picior amputat – sadism curat :)- si s-ar fi axat strict pe filiera jurnalistului, pasajele scrise de mana jurnalistei stela popa sunt pasabile, oricum se poate vorbi mult, iar despre publicitate – e corect!
Corect. Aia cu lupul e cum e, dar fazele permenente cu sangele ala peste tot, e thriller…mai e amuzant cum sunt expediate rapid in sfera scorpiilor aproape toate femeile din jurul Robertei si Catincai (colege, prietene, cumnate, soacre, surorile), spre deosebire de prietenii, iubitii, tatii (barbati), treaba care ar merita o analiza dupa reteta freudista sau macar a reprezentarilor cultural-traditionale pe genuri (care tin de educatia din familie, probabil) pe care le reflecta textele autoarei. Plus scenele alea de iubire – gelozie – ura – adoratie (Roberta: tipa perfecta, eroina patrioata, sexi si fierbinte, iubita de toti).
Nu stiu, e cam ridicol, oare Stela Popa asa se vede pe ea insasi? Fara rautate spun, gasesc ceva freudist acolo.
Dar cred ca am discutat destul despre un roman incredibil 🙂
Mult succes in scriiturile tale, chiar ai talent! Te voi citi cu placere in continuare!
O vara frumoasa!
esti binevenit oricand Andrei! oricum, e foarte bine ca acest roman provoaca discutii despre fantasmagorica realitate basarabeana!
numai bine!
Am cunoscut aseara pe cineva care zicea ca in mediul bucurestean cartea s-a vandut bine, ca multi o AU, dar ca nu stia pe nimeni care sa o fi cetit! Paradoxal, nu?
Iar „realitatea basarabeana” NU este fantasmagorica deloc, precum afirmi, draga amfitrioane! In opinia mea acesta este „piezisa”, in acceptiunea pe care o da acestui termen marele Ion Barbu…Tocmai de aceea, e de neinteles. Or, e altceva decat fantasma-goria)))
Uite ca in sfarsit are cineva curajul sa spuna cum e de fapt receptata o carte de catre un public mai „citit”. Cineva care nu se teme ca, scriind ceea ce crede, deranjeaza anumite cercuri de interese. Te felicit, Alexandru!
Este, dupa parerea mea, o recenzie care depaseste nivelul cartii.
Si Vladimir are dreptate, la fel Andrei. Eu sunt studenta la Cluj la facultatea de Stiinte Administrative si ale Comunicarii, si dupa un intreg circ si propaganda cu lansarea de la Cluj, am fost si eu, am luat desigur cartea la fel colegii mei din Moldova au luat-o…..autografe, poze, interviuri, mare tambalau.
Ajunsa acasa am citit-o si, sincer, mi-a fost rusine: m-am gandit daca o mai citeste vreun profesor la la facultate ce va spune de „valoroasa” generatie tanara de scriitori basarabeni?
Societatea „mea” basarabeana nu a fost si nu este precum cea descrisa in carte, oamenii doresc schimbarea dar nu sunt tradatori si inselatori ca personajele cartii, multi tineri care au fost in piata au receptat diferit evenimentele, vietile familiilor de acasa sunt mult mai linistite si umane, injuraturile rusesti-romanesti sunt ingrosate pana la absurd (asa ceva nu auzi nicaieri, poate doar in unele zone, dar greu de crezut ca astia ar fi reprezentativi pentru noi), scenele din viata Robertei, Catincai, mamei lor, tatalui etc. sunt de la lacrimonege la grotesti si reflecta cele mai senzationale si exagerate situatii, furate de la stirile de pe postul „Acasa”.
Daca scopul editurii si autoarei a fost sa vanda in Romania, a reusit. Daca a incercat sa vanda castraveti gradinarului (studentilor basarabeni) nu prea i-a reusit. Adica am luat cartea, dar acum discutam nu foarte incantati pe marginea acestei aparitii…..
Nici eu si nici colegii mei care au avut rabdare sa o citeasca (cei mai multi au renuntat cand au parcurs extenuati scenele cu viata sentimentala a Robertei) nu avem prea multe aprecieri pozitive, din pacate….doar niste bani dati degeaba.
Nu cred ca va rezista probei timpului, nici ca document jurnalistico-istoric. Sunt redate doar impresiile de pe o parte a baricadei (se reflecta acolo isteria de pe internet mai curand), ceea ce anuleaza valoarea stiintifica (daca s-a vrut asta) a inregistrarilor jurnalistei-scriitoare. Daca s-a vrut belestritica, rezultatul e deplorabil.
De acord cu Andrei si cu pasajele critice extrem de bine punctate cu argumente ale lui Alexandru. Iar cele laudative au partea lor de adevar. Insa pe ansamblu eu sunt foarte dezamagita de 100 de zile. E un cosmar, si inca unul mincinos.
Adaug: o carte scrisa prost face mai mult rau unei ideologii…
@ Ana –
da, Ana, am inteles la ce te referi, e bine ca opiniile tale vin de pe urma lecturii, eu incerc sa fiu mai ingaduitor 🙂
@Vladimir B.- cand spun fantasmagoric ma gandesc la ireal, iesit din comun, dar daca realitatea basarabean nu e asa, ce sa facm ma conformez:)
Va invit sa dezvoltati aici ideea de mai sus a realitatii piezise!
Uff, chiar nu aveam cheff să dezvolt ”realitatea piezișă” a Basarabiei…dar pentru că de curând explicam cuiva că moldovenii nu au fost niciodată colonizați cu adevărat pentru că au fost mereu niște gurmanzi, mă văd nevoit să continui ideea mea arătând că anume astfel moldovenii sunt ”pieziși”, deosebitori față de alții (deși se aseamănă cu etniile caucaziene, care nici ele nu au fost definitiv colonizate de ruși!), pentru că atunci când moldovenii întind mesele, dușmanii săi se îmblânzesc, se înmoaie, se gudură de plăcere, așteaptă plăcintele și chiftelele (de la turc. kufte!), dar și sarmalele cu multă smântână…(tot turcisme și astea, sic!). Nu trivializez, încerc să focalizez ”istoria mare” pe cea ”mică”, să-i schimb unghiul, să-l fac – la spartul nunții – ceva mai citibil: să văd istoria asta a noastră, a conviețuirii forțate, cu ceilalți, ceva mai puțin încâncenată, și să nu învinuim de toate relele pe acești alții, ci să încercăm să ne vedem și tarele noastre, nu neapărat să ne complacem în ”perversitatea autocriticii”, ci să…înțeleg și să pricepem mai ales că ”vinovat e tot făcutul”, vorba aceluiași minunat Ion Barbu!
Nu știu dacă m-am făcut mai înțeles)))
cred ca am prins ideea…
auzeam pe cineva spunand sau am citit pe undeva, nu mai stiu, ca moldovenii nu au fost cu adevarat colonizati gratie prostiei locale, mai direct zis – semi-analfabetismului, moldoveanul n-a putut intelege ce e cu realismul socialist, doctrine, ideologii, a consimtit, dar a procedat cum i-a trecut prin cap, cum a gasit de cuviinta
am totusi impresia, ca basarabeni au fost rusificati intr-o masura mai mare decat caucazienii, infuzia elementului slav e mai palpabila la noi, muntenii au o alta optica asupra mortii, la ei se moare mai usor
deci realitate piezisa- pentru ca nu e completa, unilaterala, radicala, ci stirbeste, inmoaie, induleceste, e si asta o reteta de supravietuire
)) „infuzia elementului slav e mai palpabila la noi” spui tu! Dar în ce anume se infuzează acesta? Nu pricep de ce trebuie să reluăm la nesfârşit nişte clişee, nişte ticuri propagandistice menită să camufleze la nesfârşit neputinţa, prostia şi lipsa de iniţitivă a moldovenilor?! Măcar de ar fi susţinut moldovenii în Rusia sute de doctorate, măcar de ar exista un mediu lingvistic rusificat sănătos (când spun asta mă gândesc la mediocritatea exprimării moldoveanului în limba colonizatorului!), măcar să fi învăţat moldoveanul de la ruşi să fie un colonizator…Dar nimic din toate astea!!!
Nu aş subţia însă problematica până întracolo încât să spun: gata, moldovenii din analfabetism au fost puşi sub jug, căci nu e aşa! Nu doar nivelul de şcolarizare scăzut subjugă popoarele…ci şi fibra necrozată a conştiinţei de sine. Poate că popoarele caucaziene au fost mai mândre de sine! În timp ce moldovenii s-au mulţumit cu puţinul ce li s-a dat, în istorie. De alţii. Azi, după 20 de ani, de la „autodeterminare” se vede limpede că „pattern”-ul se menţine…
Off-topic: am adăogat o nuanţă nouă discuţiei despre The ROAD!
De clisee incerc sa ma feresc si eu, nu stiu in ce masura imi reuseste (din discutia pe care o port cu tine/Dv, constat ca nu prea)
palabiliatatea infuziei slave o percep mai degraba prin nediferentiere, adica ei, caucazienii se deosebesc intr-o masura mai mare de modelul cultural rusesc decat noi, basarabenii, iar cand am scris- infuzia elementul slav- m-am raportat, global, la tipul de mentalitate mostenit de la rusi (intr-adevar colonizatori nu am devenit), dar ceva din haosul slav ni s-a inculcat.
la nivelul perceptiei, ei, caucazienii, probeaza o autonomie culturala, pe cand fosta RSSM, e fixata in neputinta ei, In mentalul colectiv r. moldova e situata mult mai aproape de rusia, decat ar face-o cei din caucaz
poate confund – infuzia elemetului slav- cu supunerea de orice fel
Dar hai să fim exacţi, să nu mai trăim cu mituri: s-a mai auzit de literatura caucaziană, de cinemaul georgian, de teatrul din Armenia după disiparea Imperiului Roş?!
Eu am avut răbdare să parcurg stufosul şi atât de terifiantul roman al lui Jonathan Littell, Binevoitoarele, şi de acolo reiese – adicătelea exprimat cu maximă acribie – că atât popoarele Caucazului cât şi cele ale Asiei Mici datorează enorm lingvisticii & etnologiei ţariste…
Deci, nu există război fără victime!
acum am impresia ca va contraziceti, bineinteles ca se aude in continuare de literatura caucaziană, de cinemaul georgian, de teatrul din Armenia, chiar daca importantii creatori au „activat” in perioada sovietica, dar declinul cultural este unul quasi-general, cate discutii n-au fost in mass-media rusa in a gasi justificarea lipsei de a valoare a cinemaului intr-o era scapata ( doar la vedere) de ghiara cenzurii, atunci era o cenzura politica, acum e una economica. si literatura romana e in aceeasi situatie, a venit libertatea buluc, dar valoarea s-a diminuat
din ce scrieti mai sus reiese ca ei, caucazienii, ar trebui sa fie recunoscatori imperiului sovietic
pe de alta parte sunt voci, am avut chiar si un profesor aici in RO, care imi tot spunea ca noi am avut un mare avantaj, am avut acces direct la marea civilizatie slava, nu am avut nevoie de intermediari, i-am citit pe rusi in original, (acum eu ma contrazic, da e foarte usor ))
Cred că am deschis nişte paranteze care face discuţia foarte laxă şi practic inepuizabilă…şi poate că asta se datorează (şi) cărţii semnate de Stela Popa! Dar aş mai adăoga că „filtrul rusesc” rămâne în vigoare…atât între noi şi Rusia, cât şi între Caucaz şi Rusia. Căci, cum altfel am afla de literatura georgiană, de pildă, dacă nu citindu-o în rusă, iar Moscova chiar caută literatură de calitate pentru a se vorbi despre ea…altfel, atît noi, cît şi cei din jurul Caucazului nu ar depăşi hotarele lingvistice.
Despre cartea lui Ernu (Născut în URSS) s-a scris la Moscova cu puţin doar mai puţin la Moscova decît la Bucureşti, iar despre literatura unui Zaza Burchuladze (Заза Бурчуладзе) se aude tocmai prin intermediul aceleiaşi edituri care-l „vinde” şi pe Ernu! Poate că acum doar comerţul şi marketingul face ploile??? Sau refuzăm să vedem asta?!
intr-adevar am deschis multe paranteze…
intre timp am tras o fuga pana afara, da ma tot gandeam la continutul discutiei de pe blog, si am ajuns (savant :)) la concluzia – cu cat te indepartezi de clisee, cu atat de indepartezi de oameni, practit iti asumi (sinucigas) Singuratatea.
L-am citit pe Ernu, in ambele posturi, cred ca in Ultimii eretici, exista o traducere care va apartine, dansul e un caz „fericit”, oricum a stiut excelent sa-si managerieze lansarile, iar scriitura e inteligenta, dansul a gasit un loc liber, nevalorificat in spatiul clutural romanes de care a profitat, in sensul sanatos, al cuvantului.
Singurătatea? Asta e o altă mare temă, dar nu cred că putem beneficia noi de efectele ei benefice…
„Clişeistic”(sic!) vorbind trebuie să încercăm experienţa monahală, sihăsetrească chiar, pentru a-i pricepe temeiurile:-)
deci Singuratatea obliga 🙂
imi trece prin cap cazul lui Savatie Bastovoi
deseori sunt (em) prins (i) in malaxorul cotidianului si caut singuratatea, niciodata nu m-am simtit bine printre multi oameni, am impresia ca ma volatilizez, ca ma disip in ei, ca intr-un fel ma fura si atunci singuratea devine un panaceu… 🙂
cu foarte mulţi ani în urmă, mai exact prin 1985-86, fiind elev la Şcoala de arte plastice am avut o discuţie cu un profesor tânăr, care nu s-a realizat ca pictor…despre singărătate (ce teme, pe vremea comunismului în amurg!), şi acela mi-a spus o frază pe care am reţinut-o pentru totdeauna: dacă nu găseşti liniştea în tine, nu o vei găsi nicăieri, mediul nu te poate ajuta în acest sens!
Savatie Baştovoi nu e un „caz”, ci o legitate, o asumare, o decizie supremă. Admir fără rezerve pe monahul Savatie.
Vladimir sa te intreb ceva,
care ar fi dupa tine primele 5 romane ale literaturii romane din Basarabia, un clasamnet? (chiar daca orice clasament e caduc, fara Druta sI Goma) 🙂
Nu neapărat devine caduc un „clasament” fără cei doi)))
Încerc să răspund fără introduceri, depăşind nr. de 5 (care-mi aminteşte calificativul „eminentului” sovietic):
1. Baştovoi, Iepurii nu mor
2. Beşleagă, Zbor frânt
3. Beşleagă, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon
4. Anonim, Aglaia (roman de final de sec. XIX)
5. Vasile Garnet, Martorul
6. Vitalie Ciobanu, Schimbarea din strajă
7. Lidia Istrati, Tot mai departe
8. Nicolae Rusu, Şobolaniada
m-am exprimat prost, s-a inteles ca fara cei doi clasamentul e caduc
am vrut sa spun ca vreau un clasament fara cei doi,
si ca orice clasament e caduc 🙂
lectura proaspat de tot de la zbor frant, mi-ar placea o discutie….
am iepurii nu mor, as vrea sa citesc martorul, da nu a mai fost editat, mi-a spus Dl Garnet
despre romanul lui Nicolae Popa – avionul mirosea a peste? 🙂
Pe ultimul nu l-am cetit: nu mă pot pronunța!
Nici titlul nu-mi sună prea bine)))
Inainte sa moara Brejnev? (are o vadita dimensiune autoreflexiva)
Macel in Georgia ( structural e indraznet- mai multe voci narative, mai degraba un exercitiu tehnic, subiectul garnisit cu detalii „picante” e mai putin ingurgitabil
Acum încerci să formulezi propriul top? Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar nu mai citesc proză românească…cu o singură excepţie: Liliana Corobca))
Nu, nici vorba, eu tot la Druta si Goma(2 exilati) raman deocamdata, adevarat ca pe ceilalti nu i-am prea citit, de asta si-am cerut un top fara ei doi,
ma gandesc cam ce ar putea face fata literaturii din tara, la o relectura sau la o reinterpretare..
))) Eu zic că întreaga listă formulată de mine rezistă oricărei evaluări experte din ţară. Dar ar mai trebui adăogat şi Vasile Vasilache, care nu că îmi scăpase, ci doar că pe el îl consider un „top” în sine…
dar cand ma gandesc la afirmatia lui Ion Simut- literatura romana din Basarabia e a cincea roata la caruta literaturii romane
eu, in facultate, am trait cu un mic complex, ori de cate ori aduceam vorba de scriitorii din basarabaia, observam aparitia unui usor zambet, parca ironic, parca zeflemitor, citeam pe fetele dansilor verdicte implacabile
de fapt e posibil ca nici profesorii din tara sa nu-i fi citit pe basarabeni, si asta e o prejudecata, sa consideri din start ce s-a scris dincolo o paraliteratura, o literatura provinciala
receptarea romanilor din tara mi se pare nedreapta nu in sensul ca ei afirma ca literatura basarabeana e slaba si ea ar fi valoroasa, ci in sensul opticii, pozitionarii prealabile, fara exercitiul unei interepretari exhaustive
…n-au decît auguştii critici români să pună mâna şi să cetească literatura pe care nu au avut ocaziunea să o parcurgă: căci au trecut deja cîteva decenii, fără ca atenţia lor să fie solicitată în acea zonă; e ca la teza de doctorat, se poate respinge din cauza bibliografiei insuficiente!
Iti spuneam ca am o lectura proaspata la zbor frant, am gasit-o acasa, e o editie din 66, sunt curios daca V.Besleaga a mai lucrat la text dupa, probabil au mai aparut si alte editii.
de ce zic asta!
sunt multe cuvinte care nu exista in vocabularul limbii romane, intr-o viitoare postare voi exemplifica, bine noi le intelegem, dar pt a fi pe intelesul cititorului roman e nevoie de mici retusuri, cred 🙂