Talex

Plec în SUA pentu trei luni, muncă necalificată, de jos, exact aşa se exprimase. Acum înţeleg de ce mi-a băgat ID-ul de messenger abia după un an, ştia că nu vom mai putea vorbi la telefon. Deseori, în lungile şi rarele noastre conversaţii îmi spunea franc că urăşte tehnologia, era doar un pretext, aveam să aflu când mergeam umil, la doi paşi în urma ei, urmărind-o cu câtă graţie îşi poartă laptopul (geanta, bineînţeles) pe umăr. În februarie am vrut s-o văd, să ne vedem, răspunsul i-a fost ferm, un nu tranşant şi decisiv. I-am zis pe un ton politicos că nu mai vreau să aud de ea, nu am de gând să-mi pierd timpul doar cu discuţii (şi acelea la distanţă) oricât de livreşti, sincere ori pline de spiritualitate ar fi. Am închis telefonul cu o uşoară bucurie (o fi fost şi sadică, bucuria), ea încerca să mai zică ceva, pur şi simplu i-am tăiat vocea. În martie a revenit, la început cu un mesaj de felicitare, unde s-a mai vazut, în viaţa mea nu m-a felicitat nici o fată cu ocazia venirii primăverii. Poate o făceam eu. Parcă reînnodam o legătură invizibilă. Intr-o noapte am vorbit până pe la 5 dimineaţa, îmi amorţise mâna pe telefon, tot îl schimbam din dreapta-n stânga. În alta – m-a pus să-i cânt la chitară, iarăşi până spre dimineaţă, nu ştiu ce s-o fi auzit acolo la ea, dar părea fercită, i-am interpretat stângaci şi in falsetto (ca să nu zic direct- cu voce falsă)- Nicu Alifantis – A venit toamna, Ploaie în luna lui marte, Conexiuni, DDT – Ăta vsio, Liubă – Tî nesi menia reka, Pugaciova – Mne nravitsea, Dassin – A toi, Doru Stănculescu – Fără petale, Mircea Baniciu – Esarfă în dar. Ultima piesă a emotionat-o, îmi puteam da seama din voce (eu aici – tu acolo- niciodată noi). Mi-a cântat şi ea, neacompaniată de nimeni, doar de emoţia mea, la fel de fals ca şi mine, poate un pic mai candid şi cu mai multă copilărie strecurată în voce şi totuşi ceea ce auzeam îmi părea tandru şi placut. Spre dimineaţă ne-am despărţit, de fapt de vreo oră tot ne luam rămas bun unul de la altul, intervenea însă reminiscenţa unui gând sibilinic şi iar continuam. Nimeni nu doarea să fie primul care pleacă. În cele din urmă a trebuit.  Am adormit fericit (e un cuvânt mare, l-am scris cu minusculă). Ea oare cum o fi adormit?

Mi-a spus că pleacă în SUA pentru trei luni, atunci mi-a venit ideea, o vizită fulger la Cluj, planul Barbarossa metamorfozat în unul de dragoste, un asalt amoros prin surprindere. Cum va reacţiona? Se va bucura ori ba? De la Galaţi până la Cluj sunt aproape 600 de km. Avea ultimul examen pe 3 iulie, pe 4 pleca la Bucureşti şi pe 5 – avionul peste ocean. N-am stat mult pe gânduri, pe 1 iulie la Braşov, înnoptat la cămin, deşi renovat şi lustruit, camerele de vedere, nu doar de la intrarea în stabiliment, ci şi de pe fiecare palier, mi-au procurat tristeţe, o intruziune în spaţiu intim al individului. Mă consola ideea că voi sta o singură noapte. Atmosfera de cămin îmi resuscitează amintiri disgraţioase, neplacute, căminul e spaţiul în care intimitatea îţi este violată continuu. Am certitidinea că şi patru îngeri obligaţi să colonizeze o cameră studenţească şi-ar pierde din graţia celestă, şi-ar smulge penele unul altuia, într-un final. O noapte scurtă, un somn de 2 ore, mimetic, urmat de un taxi matinal, un Logan rătăcit între blocurile complexului, ce-şi lua cafeaua, şi la gară. Rezervarea s-a dovedit a fi nulă, întrucât maxi-taxiul nu mai plecă. Explicaţia – s-a stricat ceva la maşină ! Nu mai eram la Braşov, ci într-un cătun din Basarabia, aşa cum mi s-a întâmplat zilele trecute…

Urc în rutieră şi imediat o voce interioară îmi şopteşte  – purgatoriu dantesc, nu alta ! Las la o o parte categoria spaţialităţii, minimum de oxigen necesar supravieţuirii, pe termen scurt, unui individ. Deci mai mulţi oameni în picioare decât pe scaune, dar mult mai mulţi… Nici un geam deschis, toţi transpirând ca într-o parilkă încinsă (nu-mi place comparaţia). Atât am apucat să vociferez – Domn şofer- Da aer ? Cei din picioare şi cei aşezaţi au tresărit, s-au trezit din reveria lor estivală, sau erau aproape leşinaţi, obnubilaţi. M-au privit cu o uimire ce nu împărtăşea punctul meu de vedere. Şoferul şi-a întors capul, secvenţă în care broboane de sudoare îi sar de pe frunte şi cu un gest larg, eliberator, stăpânit loveşte ceva şi  ventilatorul începe a-şi învârti aripile, chiar aşa – un ventilator miniatural instalat pe bord, deasupra cutiei de viteze. Toată lumea respiră uşurată, nimeni nu scoate nici un cuvânt. Tăcere ancestrală, garnisită până la saturaţie şi dincolo cu sensuri şi semnificaţii ( sens şi semnificaţie n-au fost niciodată totuna, semnificaţia se epuizează imediat, e directă, literală, explicită închisă în sine, univocă, cum se spune, în timp ce sensul nu este capabil să rămână liniştit, colcăie de sensuri secunde şi terţe, de direcţii iradiante care se divid şi se subdivid în ramuri şi rămurele, până când se pierd din vedere. Sensul fiecărui cuvânt seamănă cu o stea atunci când începe să proiecteze talazuri fierbinţi prin întreg spaţiul, uragane cosmice, perturbaţii magnetice, spaime – J.Saramago, Intermitenţele morţii, p,110) mitico-liricoide ! Însă eu sunt în Braşov, oraşul cel mai frumos al României, alături de Iaşi, iar explicaţia ce mi se oferă e ilară, neverosimilă şi, totuşi, imperfecţiunea mă amuză.

Atunci – cu trenul, mi-am luat bilet, caut cu ochii nr. vagonului şi locul, încep să aştept. Timpul pe care îl deduc de pe înscrisul tichetului e de 5 ore 30 min, am mers, eu în compartiment, trenul pe şine, 7 ore…Mai tot timpul călătoriei am stat aşezat la geam  în compartiment sau în picioare şi tot la geam pe culoar. Mă imaginam într-un Literatur Express, ce pleacă din Lisabona, ajunge în Rusia şi îşi sfârşeşte periplul la Berlin.

Până la Cluj – zare de munţi, dar nu zăbavă (expresie pe care tot o întâlnesc în Zborul lui V. Beşleagă şi mă mir că o foloseşte Lucreţia Bârlădeanu în Contrafort, pare protocronistă – sintagma.) s-au ivit dealuri împădurite, verzi – o imagine edulcorată a paradisului biblic, şi imposibilitatea că nu poţi viola cu privirea frontierele de dincolo. Am trecut prin mai multe stări, generate de organizarea reliefului. Acum – cea de final – când cobori Valea Prahovei, te apropii de Ploieşti, Buzău, Brăila, respiri mai uşor, aproape extatic. Poate că arhitectura reliefului e o iluzorie fată morgană, şi uşurarea e un efect al întoarcerii. Chiar învins, dacă te întorci, rămâi împăcat. Gata cu digresiunile şi divagaţiile ! Mai departe la Cluj !