Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 3 octombrie 2021

Cele nouă povestiri ale lui Cătălin Dorian Florescu, adunate în volumul intitulat În buricul pământului, țintesc deopotrivă realități sensibile și dureroase, în descompunere, marchează limitele unui spațiu în dezagregare, peste care se aștern un soi de așteptare surdă și o continuă imprevizibilitate. Într-o formă sau alta, personajele ce se perindă prin carte trăiesc un acut sentiment al dezrădăcinării și al imposturii inevitabile, al unei complicități nerostite, de la dificile relații de familie și exil interior, la realitatea emigrării ca o ultimă posibilitate de supraviețuire și la proiecția unei identități mult înfrumusețate.
Nouă istorii separate, legate însă de firele (in)vizibile ale suferinței și căutării de sine în ,,arhipelagul” existențial al străinătății, viața ca o imersiune, ca o imposibilă încercare de evadare, ca o ratare prelungită. De la un capăt la altul, destinul emigrantului, pus în fața unei evidente și implacabile alegeri, se curbează până la limita frângerii, de fiecare dată ceva rămâne suspendat, traume ascunse trag după ele lungi tăceri angoasante, de parcă fiecare individ ar purta pe umeri bagaje pline cu răni și vini moștenite din generație în generație, ale căror explozii produc secvențial ravagii inimaginabile.
Translate prin filtrul autobiografiei și al realității imediate, întâmplările prin care trec personajele, fie că se găsesc pe insula germană Sylt, în orașe din Italia, Belgia, România sau Elveția, martori ai unor evenimente învăluite în mister, în pragul halucinației scot la iveală fracturi grave, compromisuri indigeste, comportamente exagerate, gesturi violente sau exaltări fulgurante, procese de conștiință, oscilații rapide de la o stare la alta, în logica unei ciclotimii intratabile. Toponimia diversă și geografia extinsă, amestecul cosmopolit al etniilor, refugiul pe o insulă sau într-un hotel celebru, parabole ale naufragiului și ale extincției în cele din urmă, fac din volumul lui Cătălin Dorian Florescu o istorie a emigrantului etern, a celui care nu își găsește niciodată locul potrivit, o arheologie a emigrării – („Orice ieșire în evidență e un nu-ești-de-al-nostru”. p. 16)(„După 18 ani încă îmi mai potrivesc vorbele în gură, ca pe niște perle pe care le scuip imediat. Când nu sunt singur, vorbesc neclar și îmi închipui că nu observă nimeni. Spui „te iubesc” și nu simți nimic. Spui „te urăsc” și nu simți nimic. Simți abia când traduci totul înlăuntrul tău. În limba copilăriei. În limba în care tata înjura și în care m-a dorit prima fată. Dacă nici atunci nu mai simți nimic, ești pierdut.” p. 16)(„Și dacă suntem atât de unici, de ce vor toți să plece de aici?” p. 23)(„Pe insulă domnea o mare liniște, deși erau atât de mulți oameni acolo. Deși vântul și marea se străduiau să facă zgomot. Era liniștea germanilor.” p. 65)(„Refugiați pe calea apei li se spune oamenilor de felul ăsta. Somalezi, etiopieni, tunisieni, toată Africa e aici.” p. 80)(„Curând va avea și ea un asemenea pașaport și îl va purta la vedere, îl va ține la parbriz când se vor întoarce în țară […]” p. 111).
Fiecare din cele nouă povestiri adună suficientă materie narativă încât să conțină sâmburele unui roman sau al unui scenariu de film, un punct de plecare fertil. De altfel, textele în cauză vizează o tematică vastă și „atacă” toate simțurile cititorului, cuvinte și expresii puternic senzoriale umple cu imagini sonore, policrome, olfactive paginile cărții și spațiile intermediare ale imaginației. Iar personajele aduc cu ele ecouri și umbre prelungi ale unor experiențe nefericite, drame individuale și tragedii colective, atrocități și războaie, toate se varsă într-un prezent aparent calm, însă ajuns la saturație.
Familiarizați fiind deja cu scriitura lui Cătălin Dorian Florescu, textele prezentului volum confirmă încă o dată excelența narațiunii, tandrețea și simplitatea expresivă prin care poți înregistra fragilitatea condiției umane, tribulațiile și pulsațiile unor indivizi aflați la ananghie, prinși în menghina neputinței și a indeciziei. Presărate cu toate ingredientele literaturii de calitate – candoare și cinism, dragoste și violență, dezabuzare și exaltare, poezie și spirit mercantil, debusolare și străfulgerări ale lucidității, fadul opulenței și spectacolul banalității, textele reprezintă concomitent și adevărate exerciții de ficțiune, fapt de altfel indicat prin „marcaje” autoreflexive – („Știa că fiecare poveste are un ritm, o respirație care trebuie neapărat găsită, dacă vrei să și fii ascultat.” p. 149)(„Așa ceva nu s-a mai văzut pe lumea asta: un povestitor care își are propriul povestitor.” p. 151).
Bucurându-se de o recunoaștere internațională, adjudecându-și premii importante, literatura lui Cătălin Dorian Florescu continuă să ne surprindă și să ne bucure cu orice nouă apariție, în cazul de față – volumul de povestiri În buricul pământului.
_______
Cătălin Dorian Florescu, În buricul pământului, Editura Humanitas, 2019, 232 pag.

Read Full Post »