Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 21 ianuarie 2020

E primul titlu al scriitoarei Ioana Nicolaie cu care mă întâlnesc, destul de tardiv, o întâlnire cum nu mi-am imaginat, neașteptată și deconcertantă, în tot acest răstimp îi priveam pe cei doi scriitori (MC și IN) ca fiind unul și același, o singură identitate, o singură mână care scrie, din primul citeam cu voluptate și extindeam, într-un mod mai degrabă inconștient, marca stilistică, frazeologia, desfacerea și recompunerea realității prin literatură și-asupra celui de-al doilea, imaginându-mi naiv că nu ar avea cum să scrie altfel decât o face MC. Cert este faptul că Ioana Nicolaie are propria voce, un stil atât de personal și de bine conturat, încât pe parcursul lecturii tot căutam corelații, corespondențe, încercam să plasez textul în proximitatea unor lecturi asemănătoare, să îl duc aproape de Câmpia Armaghedonului, de Ploile amare sau de Provizoratul Gabrielei Adameșteanu, sau invers – să le aduc pe acestea către suflul cărții, către actualitatea unui act de lectură.
Ioana Nicolaie scrie o carte greu de încadrat într-un anumit tipar. Traversat de la un capăt la altul de sclipiri poematice, de dureri nerostite, romanul Cartea Reghinei își subjugă cititorul de la primele pagini și-l poartă hipnotic, cu sufletul la gură, peste vara de trei ani, peste destinele oamenilor ce curg dintr-unul în altul pe întinderea unui secol marcat de permanența suferinței. Texistența Ioanei Nicolaie nu exclude biografia, o încorporează și o recuperează, o supune unei intense metamorfoze literare, unui exercițiu de sublimare ficțională, iar vecinătatea experiențelor traumatice, morțile violente, frumusețea paradiziacă a naturii, duritatea implacabilă a unor secvențe surprinse cinematografic, derulate cu încetinitorul înainte și înapoi, recalibrează resorturile invizibile ale tensiunii narative.
Fidelitatea absolut admirabilă a scrii­toarei față de un spațiu geografic – Văralia, un toponim fictiv, dar totodată bine delimitat (Nordul meu), depășește riscurile inevitabile generate de inaccesibilitatea ruralului, de supradoza de trimiteri etnografice și translează această realitate cu tot ce aduce ea, limbaj neaoș, cutume împietrite, activități domestice și reprezentări patriarhale, în câmpul de lectură și înțelegere al cititorului. Cred că acesta este meritul cel mai mare al cărții, să scrii despre lumea satului, să scuturi pospaiul de pe tradiții, să revitalizezi un univers rural fără a fi câtuși de puțin pășunist, iar efectul obținut să fie cel al unei modernități irepresibile, al unei autenticități discursive remarcabile.
Romanul Ioanei Nicolaie individualizează un teritoriu în descompunere, fisurat, excavează straturi subterane ale memoriei individuale și colective, ajung în carte, pe lângă povestea Reghinei, centrală și acoperitoare, ecouri ale Primului Război Mondial, interbelicul contradictoriu, tarele comunismului – propagandă și delațiune, Revoluția și emigrarea, dezagregarea postdecembristă, privite fugitiv și intermitent, printre pleoape întredeschise. Adevărații marginali, personajele Ioanei Nicolaie, își duc existența fără a se putea prea mult împotrivi, par prinși în invizibila dar rezistenta pânză a predestinării și doar mintea Reghinei, eliberată din trupul paralizat, iese la suprafață și își spune povestea plină de dureri și traume majore. Deși autoarea scrie despre lumea nordului transilvan, acea lume e aproape identică cu a noastră, a celor din sud, în care-și face loc la fel de pregnant violența ruralității, scriind despre ei, despre o comunitate restrânsă în fond, a scris despre noi.
Uneori textul conține repetiții, sunt reluate cam în aceeași formulă anumite descrieri ale naturii, dar fără a supăra, ci aducând a ciclicitate incantatorie, a ritmicitate melodică, prin ele duritatea și sălbăticia unui spațiu vibrant își cunosc îmblânzirea și domesticirea. Presărat cu aluzii religioase, plimbat prin grădina unor explicite referințe biblice, textul își adjudecă forța unei îndelungi rugăciuni eliberatoare, a unui monolog interior copleșitor.
Sonoritatea numelui Reghina anunță suprapunerea celor două destinații, regină și neghină, împinge în avanscenă o mamă absolută, o mamă a doisprezece copii, împreună cu care formează „un trup de o mie de kilograme”, o mamă care trece prin timp, încasează multiple lovituri fizice și sufletești, pe care le ascunde psihologic în lada cu zestre – decesul surorii Valeria, violența și infidelitatea soțului Damian, situate întotdeauna în vecinătatea morții și a durerii nesfârșite. Cu toate că cititorul acceptă convenția literară și pactul ficțional, în proza Ioanei Nicolaie lipsește cu desăvârșire senzația de produs fabricat, triumful autenticității, prin strigătul de neajutorare și suferință întinsă peste decenii, e de netăgăduit.
Personajul narator aduce în paginile cărții un vocabular regional trăit și experimentat – mintenaș, ruje, se zbici, draniță, moină, sâlvăiță, buhă, mejdie, ghizd, zăbală, meliță, șiștarele, glajă, târnațului, laviță, mulă, rântaș, căpăluit, laște, drotul, turjenii, cingeauă, cotarcele, mălăiștea, șfebele, șlag, hâlbe, călbaj, un limbaj colorant, stimulant ce provoacă imaginația și generează autenticitate. Imperfecțiunile Reghinei o fac și mai tandră, și mai credibilă, pentru că ea nu știe că regina (matca) albinelor nu înțeapă niciodată, lipsită fiind anatomic de această funcție, deși invocă posibilitatea în două rânduri, în două secvențe consecutive.
Ioana Nicolaie scrie pagini dense, electrizante, în care tensiunea și emoția ating cote înalte, în care textul sondează psihologii stratificate, descifrează comportamente diferite, fără a blama și fără a căuta vinovății justificative.
_______
Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei. Ed. Humanitas, 2019, 224 pag.

Read Full Post »

Dintre toate națiunile europene implicate în cel de-al Doilea Război Mondial, națiunea germană e singura care și-a făcut pe deplin metanoia, singura care s-a căit sincer pentru răul pe care l-a făptuit. Și această recunoaștere dureroasă și deloc simplă, secondată de alte complicații inevitabile, a ajutat-o să se izbăvească de damful totalitarismelor, să se despartă salutar, dar nu prin uitare lașă sau amnezii construite ideologic, ci printr-o permanentă asumare curajoasă, de un trecut halucinant, orbitor și greu de explicat, pentru că tentativa oricărei savante explicații se poate transforma oricând în justificare…
Julia Franck e o scriitoare germană născută în 1970, cu un palmares literar remarcabil, în 2007 i se acordă pentru romanul Femeia din amiază cel mai important premiu de limbă germană,
Deutscher Buchpreis. Femeia din amiază e un roman dens, corporal, cu un țesut textual bine căptușit și care ne oferă cu maximă generozitate imaginea unei proze solide și solidare, bine dozate, alipite la multiple straturi ale sensibilității umane și totodată dezangajate de otrăvitoare patimi teziste. Iată că marile teme ale literaturii nu pot fi epuizate, recursul la istorie, întoarcerea repetată la trauma trecutului, atenta sondare a unor secvențe învolburate, decuparea metastazelor totalitare prin literatură îi dau ghesuri autoarei și o fac să scrie o carte tulburătoare, în care gândul ascuns, fiziologia pură, frumusețea imaginii netrucate, olfacțiile rare, fina gesticulație, cochetăria iscusită („Dacă aș avea puțin curaj, mi-ar plăcea să vă sărut” – p. 188), aluzia discretă panoramează un peisaj în descompunere, fascinant.
Linearitatea romanului e „perturbată” doar de prolog, situat temporal în anul 1945, când o mamă și fiul ei, Peter, părăsesc un oraș german în ruine în urma avansului armatei sovietice, suportând grozăvii nemaivăzute. Duritatea și violența unor secvențe sunt greu de trecut cu vederea, violul colectiv la care e supusă mama, percepția încă neclară a copilului asupra acestui episod, pe care-l surprinde vizual, amplifică și mai mult tensiunea momentului.
Femeia din amiază e o cronică de familie, extrem de intimă și personală, sinceră până la autoflagelare, urmărind destinele unor personaje prinse între chingile cronologice ale celor două mari războaie. Surorile Martha și Helene locuiesc în Bautzen, au o mamă nevrotică, afurisită și confuză, Selma Würich, tatăl, plecat la război, se va întoarce abia peste șase ani, estropiat și suferind. Moartea tatălui scoate la iveală traume nespuse, relații de familie complicate, evidența unor fracturi sentimentale, imposibilitatea comunicării. Absența Selmei de la înmormântarea propriului soț ridică semne de întrebare în rândurile colectivității și anatemizarea ei, cu atât mai mult că era evreică, se accentuează și mai vizibil.
Personajele scriitoarei germane sunt extrem de bine individualizate, textul le surprinde evoluția psihologică, copilăria, maturizarea și transformarea trupească. Selma, închisă în sine, un personaj enigmatic al cărui comportament pare să anticipeze deraierea societății germane, adună tot timpul lucruri neimportante, flecuștețe cărora le-ar putea atribui o utilizare ulterioară, aduce aminte într-o oarecare măsură de Pliușkin-ul gogolian, relația dintre cele două surori dezvăluie ușoare înclinații incestuoase, nematerializate definitiv. Martha, sora mai mare, devine dependentă de morfină și trăiește o intensă poveste de dragoste cu o altă femeie, doctorița Leontine. Ambele surori visează să ajungă la Berlin („E mic orașul, vă spun. Toată lumea îl consideră mare, fiindcă arată ca un minunat balon de săpun, născut din imaginația noastră.” – p. 169) și o vor face, în cele din urmă, invitate fiind de mătușa Fanny, o femeie bogată ce își permite deocamdată luxul întreținerii nepoatelor. Proiecții iluzorii, visuri înșelătoare, dezamăgiri majore, vremuri în schimbare, pierderea busolei, sentimentul persistent al neajutorării, dar și cel al intimității calde, falsa identitate a Helenei, devenite în acte Alice pentru a-și escamota originea evreiască, durerea, nesfârșita durere, scurtele clipe de fericire ca un bliț fotografic într-o noapte densă conduc proza către un climax nemaiîntâlnit.
Helene descoperă un oraș senzual, crud și corupt, peste care trec rând pe rând frustrarea unei înfrângeri neanunțate, depresia economică, penuria alimentară, ascensiunea nazismului venită la pachet cu anihilarea potențialilor concurenți politici, recrudescența antisemitismului („Nimeni nu mai avea voie să cumpere de la negustorul evreu, să meargă la cizmarul evreu, nu trebuia să consulte medici evrei sau să ceară sfatul unor avocați evrei.” – p. 274), exterminarea în masă („Nu era o vită, era un om, poate că aceia erau oameni, acolo, pe șine, care putrezeau și duhneau. Deținuți, cine altcineva s-ar fi cuibărit, îmbrăcat atât de subțire, pe sub crengi? Un evadat. Poate era unul dintre transporturile către Pölitz, prin care se aduceau forțe de muncă noi. De când începuse războiul se producea prea puțin combustibil, lipsea mâna de lucru, erau luați prizonierii, încărcați și duși acolo unde era nevoie. Chiar și femeile, așa se auzea din zvonurile pe care și le șopteau asistentele, lucrau în fabrici pe brânci, până nu mai puteau nici munci, nici bea, nici mânca, iar într-o bună zi încetau să mai respire. Ea îi văzuse fața evadatului, își ridicase capul și ea îl privise în ochi, în ochii lui înfricoșați, în ochii negri? Erau ochii Marthei, cei pe care îi vedea Helene acum. Ochii înfricoșați ai Mar­thei. Helene o vedea pe Martha într-un vagon de animale, vedea cum picioarele ei goale alunecau peste excremente, cum căuta sprijin, auzea gemetele celor înghesuiți, oftatul omului, tremurul lui, frunzele de stejar și strănutul. Se auzi o împușcătură.” – p. 346), drame exterioare „cusute” peste crize interioare la fel de dureroase și marcante. Helene își va pierde iubitul (Carl) într-un accident, se va căsători mai târziu cu un alt bărbat, un inginer nazist, și-i va suporta acestuia grandomania bolnavă, infidelitatea și nenumăratele umilințe („O trăsese deja o dată de urechi, când se enervase din cauza unei cute de pe cămașa proaspăt călcată.” – p. 318).
Helene e un martor fidel al realității, trăiește o acută stare de captivitate, dar nimic nu o împiedică să observe detaliul, alunecarea în neant, să mediteze asupra condiției umane, să respingă afectiv nedreptatea, excesele, violența, antisemitismul – într-o bună zi își va certa băiețelul pentru că fredona cu inocență un cântecel batjocoritor. Granița dintre victimă și călău e extrem de volatilă, rolurile se pot inversa oricând, ce poți face când ești o simplă rotiță din miile ce întrețin fraudulos un mecanism criminal? Până unde merge simțul vinovăției? Dacă ești asistentă medicală și îți revine sarcina să închizi operația de sterilizare a unei surdomute, condamnate de regim la infertilitate, întrucât ar afecta puritatea rasei, te faci părtaș la crimă, împrumuți din culpa celui care te-a obligat să procedezi astfel? Întrebări dificile, pe care Helene nu pregetă să și le adreseze sieși.
Personajele Juliei Franck sunt extrem de inteligente, au lecturi substanțiale, comentează situații narative („Stendhal n-ar fi trebuit să-l lase niciodată pe Julien să rostească asemenea lucruri banale.”  p. 175), operează cu concepte filozofice transcendentale, fac trimiteri culturale („Dada e coșul de hârtii al artei?” – p. 186) și au un evident simț al anticipației. Și cu toate acestea atmosfera generală e una a decadenței, a sfârșitului de lume, viața boemă a mătușii Fanny, colorată de artiști închipuiți, droguri, cluburi selecte, sexualitate când reprimată, când descătușată, aveau să dispară sub asediul ipocrit al noului regim și al austerității războiului. Pe deasupra întregii cărți plutește o tristețe metafizică, difuză, greu de fixat în cuvinte „atotștiutoare”. Cartea, pe lângă inegalabila frumusețe a ficțiunii, continuă acea metanoia de care vorbeam la începutul articolului, salubrizează un „teritoriu” înțesat de atrocități și de pericole iminente.
_______
Julia Franck, Femeia din amiază. Editura Humanitas, 2011, 368 pag.

Read Full Post »