Dacă aș fi citit mai întâi romanul de debut al lui Tudor Ganea, Cazemata, probabil că aș fi invocat acum „evoluția certă”, „maturizarea vizibilă a scriiturii”, „cristalizarea discursului narativ”, aș fi avut, la o adică, termeni de comparație, m-aș fi sprijinit pe armura primului roman ca s-o admir sau să o delegitimez, să o lustruiesc sau să o arunc în camera cu obiecte învechite pe cea care protejează textul celui de-al doilea roman.
Într-un fel e mai bine însă, și mai sănătos pentru receptarea celei de-a doua cărți, să nu fi trecut inițial prin cea dintâi. Nu ai așteptări umflate, nici prejudecăți asfixiante, intri într-o apă curată, cu seninătatea unei priviri de copil. Al doilea său roman, Miere, primul pentru mine în exercițiul lecturii și al descoperirii acestui autor, te lasă cumva contrariat, cu o nedumerire alunecoasă, înșirată ștrengar pe chip, și în final – parțial satisfăcut. Înțelegi destul de repede că nu ai în fața ochilor o capodoperă (nici nu ar fi o condiție obligatorie, se poate scrie onorabil și în afara țintelor absolute), ci mai degrabă o construcție ambiguă din cărămizi reale și fantastice, din mortar oniric și armături imaginare, dar care totuși nu îți dă pace, și după încheierea lecturii îți strecoară banala și recurenta întrebare – ce-a vrut să spună autorul? Ei, și abia de aici constați că nu e o carte de neglijat, că zgândăritul ăsta post-lectură o fi însemnând și el ceva. E roditor.
Tudor Ganea e un autor tânăr, unul deja premiat, un autor despre care se zice că a confirmat și care se bucură de recunoașterea valorii. Cartea sa îți oferă o arhitectură literară care „sfidează” spațialitatea, temporalitatea, dimensiunile fizice și cognitive unanim acceptate, ca un imens balon de cauciuc care în urma loviturilor ia forme diferite și noi totodată. Bineînțeles că în literatură totul e posibil! Orice imersiune ficțională poate fi justificată.
Scene suprarealiste și umor spontan à la Gellu Naum – ( Nicu Dihoru se aruncă în lac și brădișul îl trage la fund. Când iese, bagă de seamă că nu poate să respire. Se aruncă la loc. Rămâne în lac. Acolo trăiește până la sfârșitul vieții […]), „elucubrații” urmuziene – (Boaba de strugure ce i se înțepenește într-o nară lui Florin. Peste noapte încolțește și dimineață maică-sa găsește în camera lui un imens butuc de vie. Coardele și cârceii ies prin tavan, ferestre și acoperă casa din chirpici. Oamenii din sat se strâng în jurul casei și se pun pe mâncat strugurii copți), incursiuni în burțile deșirate și hidoase ale edificiilor (ca la Cărtărescu), imagini violente, grotești, à la Tarantino și nu doar, că n-o confisca regizorul american tot spectrul truculenței – (Zgârciuri gelatinoase, sărite de pe oase, nimereau – asemenea gloanțelor – în piepturi păroase, lăsând mici vânătăi ce înfloreau numaidecât pe piele. Bucăți de caltaboș fierbinte erau catapultate, iar mațul lor translucid plesnea la impact și vărsa umplutura printre sâni deja unsuroși de la stropii de untură), oralitate debordantă – fidelitatea formulării cu rădăcini în psihologic (scrie așa cum s-aude – Acu, nu știu di ci m-a chemat parintili to’ma pi mini s’ vă vorbesc. S’ vă zic ce? Că nici io nu știu ci s’întâmplă? Că nici io nu știu undi au dispărut satili?), amestecul toponimelor, prin plantarea unora în altele, ca-n Asediul Vienei. Savuroase analogii.
Satul Mireni, personajul colectiv și fabulos al romanului, ar fi situat undeva între Snagov și Gruiu, și va dezvolta o istorie proprie halucinantă, cum doar într-o ficțiune se poate întâmpla. Într-o dimineață, acolo, se trezește un anume Stelu și „încalecă” motocultorul, brăzdează întreg satul, face prăpăd pe unde trece, împarte satul în două, seamănă zâzanie între semeni. Mireniul va cădea într-o izolare totală, vor dispărea drumurile, căile de acces, localitățile vecine, floarea de salcâm nu va mai avea miros. Și doar prin scris și scriitură blestemul ăsta apocaliptic va putea fi rupt.
De aici încolo, odată consumat spectaculosul dezastru campestru, lectura nu face decât să pună cap la cap secvențele, să descurce ițele, să identifice potriveli, să filmeze camera care filmează, să explice în cele din urmă. Explicația nu poate fi decât una literară, metaliterară și autoreflexivă – („Acum un an mi-a încolțit ideea scrierii unui roman. Semnele le-am avut tot timpul lângă mine, zi de zi. Nu le-am văzut. Trebuia să-mi vărs undeva halucinațiile.” – p. 123), căci doar în proximitatea literaturii putem vorbi de facere și destrămare („Așa am început să mă gândesc la Mireni. L-am inventat. Locul de unde vine mierea avea să fie scena unde mi se vor mișca personajele.”), de scriere și rescriere, de omnipotență și omniprezență, de permutări și rearanjări, de autoritatea scriitorului în dubla sa ipostază, paradiziacă și diabolică, de lupta contrariilor, de ieșirea din captivitatea propriei minți, migrarea ochiului cinematografic pretutindeni, în salturi nemaivăzute, micșorarea și anularea distanțelor, semnificația eliberatoare și suicidară a scrisului, contracții și dilatări spectaculoase la primul semn al scriitorului, de parcă te-ai juca neîncetat cu o gumă de mestecat.
Cartea e scrisă de un personaj al cărții și când Stelu află și înțelege că el, satul Mireni, celelalte personaje nu sunt decât produsul imaginației scriitoricești a lui Radu (personaj narator), că stau la discreția absolută a posesorului caietului, purcede la un gest de o atrocitate simbolică. Radu e dus în sat și ținut acolo într-o cușcă, plimbat de zgardă în amuzamentul tuturor – într-un mod ce amintește de „lunga călătorie a prizonierului”.
Trebuie să recunosc – încă încerc să așez piesele puzzle-ului, să le găsesc un rost, rămân însă cu suficiente locuri goale, absențe fluide, nici chiar explicațiile compensatorii ale naratorului nu astupă golurile lăsate, rupturile rămân înfometate. Îmi spun că nu e o tragedie, poate fi și aceasta o consecință a lecturii, o delicioasă luptă interpretativă, iar când îți spui că au mai pățit-o și alții – (citesc în Omul care scrie că nici MC nu s-a prins de enigma din Ochiul lui Nabokov, cu toate că „rusul” afirmă că până și un copil de doisprezece ani își dă seama că Smurov este criminalul), treci mai ușor peste și afișezi pe chip o satisfacție tâmpă pentru că nici tu nu ai dezlegat atunci întreg misterul.
Deși Tudor Ganea scrie oficial proză, el își înțeapă textul cu expresii intense, hipnotice, pline de forță poetică – „soarele strălucea ca o flacără de sudură” (p. 23), „[…] Radu picură din el însuși și fiecare strop avea ascuns în el un ochi, o ureche, un glas care se strivea de asfalt […]” (p. 63), […] cum tencuiala se desprinde ca un leucoplast de pe pereții exteriori […] (p. 86), Zgomotul metalic, de zale al frunzelor uscate în adierea vântului (p.92), […] ar fi putut vedea întregul București oglindit în irisul lui Radu (p. 108), Tăietura frezelor deschidea pământul din spate asemenea unui fermoar” (p. 198), substanțiale erupții poematice, pentru ca mai apoi paginile să cutremure la propriu Bucureștiul și să-i absoarbă ruinele și devastarea, să apropie orașele-ntre ele printr-o neașteptată prestidigitație, să aducă marea lângă sat cu un pocnit din degete, să modeleze realitatea electrizant, după bunul plac al celui care scrie. Oare nu cumva cheia lecturii s-ar găsi aciuată sub pielea acestei fraze – „Lasă-mă să îți desenez cel mai mișto delir interpretativ […]”?
_______
Tudor Ganea, Miere. Editura Polirom, Colecția „Ego. Proză”, 2017, 208 pag.
Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 5-6 (273-274), mai-iunie 2018
Talex 