Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 12 ianuarie 2015

fie-va-mila-de-noi-si-alte-texte-civile_1_produsculorile-rindunicii_1_produsCum ne alegem cărțile? Iată o întrebare asupra căreia nu am zăbovit niciodată prea mult, adică la modul serios. Lăsând deoparte lecturile obligatorii, programate, încerc să pricep ce anume justifică alegerea unei cărți în detrimentul alteia? Ce chimie interioară, ce fire nevăzute ne conduc, definitiv, spre un anume titlu? Alegerea cărții nu mă scutește niciodată de supliciul angoasei, de viermuiala ezitării. Orice alegere, în limitele experienței literare, e un chin. Alegerea, nu și lectura!
De data aceasta mi s-a întâmplat să deschid cartea la pagina de final și să văd semnat – 21 octombrie 2014, și l-am simțit pe scriitor foarte aproape, aș putea vorbi chiar de o proximitate imaginară, era ca și cum autorul, așezat la masa de scris, termina cartea, o închidea, și în clipa următoare (12 noiembrie 2014) cititorul, de la celălalt capăt al mesei, începea lectura. Tocmai această minimă distanță temporală m-a făcut să aleg Fie-vă milă de noi! și alte texte civile, cartea scriitorului Gabriel Liiceanu, într-un context în care tapajul electoral (alegerile prezidențiale din 16 noiembrie) oferea un spectacol dezagreabil și suficiente motive de disperare. Un eveniment exterior și o inopinată aprehensiune interioară au decis soarta lecturii. Numai că și aici a intervenit un element spectaculos, începi cartea înainte de alegeri și o termini după ce afli rezultatul. Se produce o mutație, se schimbă și semnificația titlului, simți că trădezi autorul, ceea ce părea inițial disperare cumplită trece aproape insesizabil în ironie inteligentă, de la clamarea nedreptății la extazul speranței.
Cartea conține o serie de articole (apărute mai întâi pe contributors.ro), cele mai multe sunt scrise în ultimul an, dar găsim și câteva din anul de pomină 2012, și din 2011, chiar și din 2007. Genealogia lichelei, proliferarea lichelismului, marasmul clasei politice îl obligă pe scriitor la o redefinire a termenului, la o „updatare” semantică. Licheaua a evoluat în alt sens decât cel preconizat atunci, în ’89, a căpătat prestigiu, și-a „înnobilat” existența, și-a însușit noi „performanțe”. Orgoliosul și ipocritul aforism „Nu ne vindem țara!” „nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărțiri”. Autorul își manifestă stupefacția și mefiența față de contorsionismul politicienilor, față de furtul intelectual, față de minciuna imaculată, și ne oferă pe tapet o „fișă clinică” a derapajului social în care se instaurează, imperial, „igrasia morală”. Articolele îmi apar astfel ca o răbufnire a normalității scriitorului, ca o contrapondere la mistificarea realității și ca o igienizare spirituală. Cineva trebuie totuși să vorbească!
În aceeași direcție a justificării tardive (De ce e România altfel?, De ce nu iau românii Premiul Nobel), însă absolut necesare, cartea lui Gabriel Liiceanu se situează mult mai aproape de impactul pe care-l lasă gregaritatea minciunii asupra bunului-simț, asupra civilității. Atunci când impostorii vorbesc despre impostură, e tot mai dificil să tragi linii de demarcare, deconspirarea imposturii intră în impas. Acest vălmășag confesional scoate la suprafață rolul intelectualului, selecția valorilor, plagiatul și comisiile de etică, furia demolării, cazurile Horia-Roman Patapievici (scuipat în plină stradă), Mircea Cărtărescu (etichetat intelectualul Führer-ului), raportul dintre starea limbii române și performanțele statului, scandalul ASF-ului, „intelectualii lui Băsescu”, valabilitatea opțiunii politice, mercenarii conștiinței (Radu Beligan, contrazis de propriile panegirice la adresa conducătorului iubit) și (de)construcția personajului Ponta. Nu pot să nu invoc în acest context alți doi artiști remarcabili, Eugen Doga și Tudor Gheorghe. Mă bucură românitatea pe care compozitorul basarabean și-a descoperit-o după ’89, mă întristează, în schimb, mărturiile cu valoare documentară din cartea lui Mihai Ștefan Poiată, Rockul, „Noroc”-ul & Noi. Mă bucură muzica lui Tudor Gheorghe, dar mă întristează „viul” pe care ni-l recomandă sfătos, încât o piesă ca „Au înnebunit salcâmii” se lasă invadată de noi semnificații, alterându-și seninătatea „primordială”. În cartea lui Gabriel Liiceanu mi-a atras atenția o interpretare a pomenii electorale – „[…] ceea ce ni se „dădea” și ceea ce „primeam” era o infimă parte din ceea ce ni se lua”.

***
Jurnal extim. Un titlu care-mi sare în ochi, mă amuză. Extimitatea transcende intimitatea. Se-ntâmplă destul de rar. Frunzăresc jurnalul lui Michel Tournier și dau peste un fragment care aduce în discuție urma de artificialitate (sau poate gratuitate?) pe care o lasă literatura scriitorilor ce scriu în altă limbă decât cea maternă. Câteva exemple – Nabokov, Makine, Kundera etc.
Marius Daniel Popescu, cu romanul său Culorile rândunicii, tradus din franceză în română, respectă schema indicată mai sus. Nu e un roman de povestit, ci de re-trăit, e de-a dreptul angoasant, reușește performanța (greu de atins) de a-ți transmite o stare de rău fizic. Conține istoria unui expatriat român, ajuns lipitor de afișe, scriitor și ziarist în Elveția, întors acasă pentru a-și îngropa mama, dar care e urmărit, vizitat de amintiri. Balastul comunist, partidul unic, copilăria, armata, revoluția îi trimit flash-uri necontenit. Pare simplu, nesemnificativ, încă o istorie peste miile de istorii aproape similare. Însă autorul scrie o literatură destul de incomodă, fragmentată, stratificată și difuză concomitent, faptul c-a făcut parte din Grupul de la Brașov vine în întâmpinarea așteptărilor noastre, ne certifică mirarea. Redefinirea literaturii, redefinirea spațiului literar sunt preocupările pe care insistă benefic autorul, raportul dintre realitate și ficțiune nu-și mai are rostul, el este practic anulat. Astfel de fraze devoalează intențiile auctoriale – „Orice cuvânt, luat în sine, reprezintă un text desăvârșit, publicabil și literar”./„Orice descriere, chiar și o formulă matematică, este o metaforă”. Cu alte cuvinte, orice imagine poate oferi materie primă pentru un experiment literar. Mizând pe această teorie, textul autorului înglobează informații, imagini, cuvinte care reflectă propria lor existență și dreptul la o viață literară, depozitarea lor nu e deloc întâmplătoare (mai bine zis – scoaterea din depozit). Sursele literaturii se diversifică (o notă de plată, o reclamă, un joc pe telefon), materia epică își trage seva din realități pe care le-am considera „nedemne” să intre într-o carte. Trecerea rapidă, imediată, de la o scenă „horror” la una firească, cuprinsă de o acalmie înduioșătoare, crește efectul contrastului, îl degringolează pe cititorul obișnuit cu „literatura de relaxare”. Unele fragmente seamănă cu niște secvențe porno (în sensul pozitiv), adică sunt egale cu ele însele, reproduc fidel temporalitatea. Nu le poți condamna.
Instrumentarul criticii literare recurge deseori la invocarea jocului de puzzle, dezordinea inițială vs. imaginea reconstituită, la „răceala” sau obiectivitatea camerei de filmat pentru a face accesibil un mod de înțelegere, pentru a apropia cititorul de sens. Sunt valabile și aici.
___________
Gabriel Liiceanu, Fie-vă milă de noi! și alte texte civile, Ed. Humanitas, 2014, 156 pag.
Marius Daniel Popescu, Culorile rândunicii, Ed. Polirom, 2014, 200 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 11-12 (231-232), noiembrie-decembrie 2014

Reclame

Read Full Post »