Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2014

ea trece

ea trece în fiecare zi
cu o precizie inumană
ca un metronom, te-ar completa cineva
fumează boem și discută cu câinii
însoțitorii veseli
e îmbracată modest
însă își adaptează ținuta
după anotimp
uneori vorbește singură
cu gesturi largi
ca și cum s-ar adresa unor ființe
nevazute nouă
nu ramane nici un pet în urma sa
iar sacul îi atârnă pe umar ca o comoara
ce valoreaza un pahar de rachiu
și nu toti știu că e nebună

Reclame

Read Full Post »

Ucraina

Read Full Post »

AmortireAtunci când auzi voci autorizate vorbind despre „maldărele de romane proaste” apărute în ultimii ani, riști să te încerce o oarecare debusolare. Nu prea crezi în cronica de întâmpinare și te miri cum un Marius Chivu rezistă eroic, de-atâția ani, în postura de cronicar al Dilemei… Dacă în privința unui Radu Pavel Gheo, Alex. Leo Șerban, Lucian Dan Teodorovici, T. O. Bobe nu mai ai îndoieli chinuitoare, sunt scriitori. Buni. Eventuala întâlnire cu un autor, să-i zicem tânăr, te face mai circumspect.
Ca să nu mă las influențat de factori exteriori actului literar, n-am umblat deloc prin biografia autorului, nici n-am căutat ce-a scris mai înainte, ce preocupări l-au subjugat (asta-i, bineînțeles, o scuză savantă). Pur și simplu i-am citit cartea. După primele o sută, o sută douăzeci de pagini, aveam mari dubii că am în fața ochilor un roman, așa cum încape conceptul într-o definiție, eram tentat să caut linii narative multiple, structuri întortocheate (e-adevărat, despre „structuri” și „simboluri” ceva mai târziu), ca apoi să recunosc particularitățile unui anumit tip de scriitură – minimalist, cinematografic, antielitist. Aproape că-mi vine firesc să spun – Florin Lăzărescu, ca și Dan Lungu, practică un soi de literatură viu, trepidant, lipsit de grandomania sufocantă a celor care se consideră, ineluctabil, mari potențe creatoare. Romanul mi-a atras atenția nu atât printr-o poveste coerentă, întreagă, cu început și sfârșit, deși ea poate fi dedusă cu lejeritate, ci mai ales prin secvențe profund realiste, așchii și frânturi existențiale, cioburi sinaptice, prin replici aruncate tăios în vâltoarea unui cotidian insipid. Încă o dată fragmentul, stampa se dovedesc a fi mai pline de semnificație decât întregul „bolborosit”, gata mestecat și pregătit pentru multiplicare la copiatorul – „pe-nțelesul tuturor”.
La prima vedere s-ar putea spune și despre literatura lui Florin Lăzărescu că e una mizerabilistă, îndatorată unei concepții care nu mai pune accent pe estetic, ci pe realul imediat, frust. Autorul cultivă stilul colocvial, argotic, în text se strecor voit greșeli de limbă (vroiam), dezacorduri flagrante (mă vede clienții și râde de mine), constatări idioate (a fost o înmormântare frumoasă), cuvinte care prin simpla alăturare generează umor (Beatles n-a fost niciodată la Onești), excese diminutivale (Avem doar opt lunițe. Dar suntem așa, mai dezvoltați, ca tăticuțul nostru). Un astfel de teritoriu, (de „zonă”), e locuit de indivizi anomici, neînsemnați, de personaje ratate, neadaptate, de oameni aflați cumva la periferia societății. Și în Amorțire, romanul luat aici în discuție, acțiunea se petrece într-un banal oraș de provincie, la marginea istoriei, dacă am fi forțați să reluăm o metaforă potrivită. Evghenie, protagonistul cărții, stă în gazdă la doamna Valeria Stoican, a împlinit patruzeci de ani, a avut un anticariat, însă a renunțat, dar n-a renunțat la ideea de-a scrie o carte, de-a fi scriitor într-o bună zi. Doamna Stoican dă semne vizibile de Alz­heimer, conduce un cor neoficial, ca și inexistent (ce cânta pe douăzeci și trei de voci, câți membri avea), și e marcată de eșecul vieții personale. Mai toate personajele poartă pe umeri povara unor traume dureroase, suferă de tot felul de angoase, sunt copleșite de fobii apăsătoare.
La o a doua privire, însă, textul lui Florin Lăzărescu se lasă traversat de interogații grave (condiția scriitorului – Bardul de la Bârca, rolul artei), e condimentat cu destule observații critice la adresa criticilor, iată o mostră – „Mare parte din critici sunt nimic mai mult decât niște autori ratați care judecă totul prin prisma a ceea ce ar fi putut ei înșiși să scrie, dar, din păcate, nu au avut niciodată curajul. Frunzăresc literatura nouă și pescuiesc „simboluri” ori „structuri” care să se alinieze cu sistemul construit în teza lor de doctorat, amețesc conceptele, turnând în aceeași oală, cu o grație de girafă cu ciubote, teoriile lui Genette și ce-au mai înțeles ei din viziunea despre film a lui Tarantino.” Și ca să nu cad în capcana întinsă de autor, nu voi face referire nici la „figurile” lui Genette și nici nu voi încerca să comentez semnificația violenței din filmele lui Tarantino, ci mă voi rezuma la un aspect ce ține de metatextualitate, care nu mai e ostentativă ca în cazul lui Iulian Ciocan (îmi amintesc bine de o inserție metatextuală din Înainte să moară Brejnev, nu i-am prea găsit rostul atunci), din contra, textul de dincolo de text e așezat la locul nimerit și lăsat la discreția cititorului, să-l disece cum poate. Raportul cu memoria – o altă idee pe care „apasă” autorul, însă nu-i vorba de memoria culturală, filtrată, mediată ideologic, ci de o memorie individuală, brută, într-un anume fel – mai puțin vinovată.
Florin Lăzărescu exploatează literar teritorii rar vizitate sau mai bine zis locuri în care nu ne simțim prea confortabil cu noi înșine. Cartea sa e populată cu personaje stranii, răvășite de propria degradare, însă reale – Zen, vânzătorul de țestoase, violonistul orb, cerșetoarea în capot roșu, puștiul care vinde flori, din capul cărora ies câteodată idei inedite. Calitatea pe care i-aș atribui-o autorului fără nici o ezitare ține de modul în care „mușcă” realitatea, de felul în care „strânge” în câteva rânduri, fraze, alteori pagini, ceea ce contează cu adevărat, ce trebuie musai comunicat. E un merit de netăgăduit să știi să comprimi, să „prinzi” esențialul din câteva mișcări de condei.
E și acesta un roman al tranziției, Florin Lăzărescu găsește imaginile exacte pentru a contura penibilul unei lumi mărginașe, ridicolul declanșat fotografic, și mai toate se adună în dovezi ale deșertăciunii. Nu știu în ce măsură cartea va atrage atenția cititorilor, știu însă cert – nu regret că am citit-o. Rămân totuși cu o curiozitate îndrăzneață – dacă Florin Lăzărescu ar fi scris romanul în 2014, ar fi păstrat „autofotografia” sau vorbeam deja de-un „selfie”…
_____
Florin Lăzărescu, Amorțire, Editura Polirom, 2013, 248 pag.
Articol publicat în revista Contrafort Nr. 5-6 (225-226), mai – iunie 2014

Read Full Post »