Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 16 aprilie 2009

Am citit mai multe articole despre ce se intampla acum in Basarabia si m-am gandit sa fac o selectie a celor care mi se par „adevarate” si obiective, care recupereaza si inglobeaza evenimentele intr-un tot intreg, care diseaca faptele si intreprind radiografii „sincere” ale neputintei noastre.

Horia-Roman Patapievici: „În mod normal, evenimente precum cele din Republica Moldova de săptămâna trecută ar fi putut fi descrise prin doar două fraze: „Demonstraţiile au trezit admiraţie, iar reactivarea spiritului civic a produs speranţă. În schimb, decizia guvernului de a trece la represalii a stârnit repulsie, iar promptitudinea cu care puterea comunistă de la Chişinău a reactivat dispozitivul stalinist de represiune a produs
groază”.”
Indignare ar fi trebuit să fie cuvântul de ordine. În realitate, însă, cuvântul de ordine a fost altul: o combinaţie de confuzie, ezitare, neputinţă, ruşine, incompetenţă, laşitate şi neruşinare. Fiecare din părţile implicate a contribuit cu câte o notă specifică. Puterea de la Chişinău. Nimic din ce e rău nu poate să nu fie spus, cu îndreptăţire, despre ea. Este comunistă, este coruptă, este mafiotă, este xenofobă, este aservită politicii Moscovei, îşi batjocoreşte cetăţenii, ţine ţara în înapoiere economică şi minorat politic etc. Pe scurt, evoluează în afara jocului democratic, pretextând că îl practică. Or, tocmai la acest nivel al făţărniciei s-a produs fisura care a stupefiat. Cât timp se preface că nu e viciu, viciul face, în felul său, un servil omagiu virtuţii. Deşi falsă, lumea bazată pe această regulă evoluează în orbita normalităţii. Devine însă exorbitantă atunci când viciul decide să scoată în afara legii virtutea şi să declanşeze persecutarea virtuoşilor. Prin decizia de a trece la represiune făţişă, regimul comunist de la Chişinău a abandonat, împreună cu făţărnicia, şi aparenţa legalităţii. Cetăţenii moldoveni au fost bătuţi unde erau găsiţi, iar când nu erau găsiţi unde se credea că sunt au fost vânaţi, aşa cum se vânează animalele sălbatice. Şi tot precum animalele sălbatice au fost loviţi, maltrataţi, privaţi de libertate, iar unii dintre ei, în cele din urmă, ucişi. Legalitatea democratică de faţadă a fost pe loc înlocuită cu ilegalitatea comunistă de război. Totul, în aparent paşnica Republică a Moldovei, a devenit stare de urgenţă, justiţia regulată s-a transformat în tribunal excepţional, iar poliţia menită să-i apere pe cetăţeni s-a metamorfozat în miliţie menită să-i zdrobească pe cârtitori. Cum erau depistaţi cârtitorii? Prin aceea că luaseră democraţia în serios şi îndrăzniseră să se comporte liber. Preşedintele Voronin a ieşit din straiele tătucului molatic şi a îmbrăcat fără zăbavă zalele tătucului stalinist, stăpân de fier peste o populaţie care s-a descoperit deodată supravegheată şi care, pe cale de consecinţă, a devenit, pe măsură ce arestările se înmulţeau, înspăimântată. Tot potenţialul represiv al unui regim care păruse să practice, spre hazul postmodern, un comunism de operetă a ţâşnit cu înspăimântătoare celeritate la suprafaţă, îngrozind lumea cu siguranţa cu care a ştiut să treacă de la partitura „hai să fim serioşi, suntem şi noi democratici”, la partitura „vă omorâm pe toţi, dacă nu vă băgaţi minţile în cap”. Această siguranţă ar trebui să dea de gândit, precum şi abandonarea făţărniciei. Lecţia anamorfozării puterii de la Chişinău este următoarea: nu există comunism de operetă; în ce-l priveşte, există numai violenţă cu suspendare şi represiune la pândă, cărora nu le lipseşte decât ordinul pentru a se dezlănţui. România, ţara-mamă. Reacţiile româneşti au fost marcate de ezitare, ruşine şi neputinţă. Cum puterea de la Chişinău a indicat imediat România ca instigator al protestelor propriilor săi cetăţeni, opinia publică românească a intrat fără să clipească în contradicţiile fără scăpare ale condiţiei de ţap ispăşitor. Cum Europa, de dragul Rusiei, s-a arătat dispusă să ne menţină la colţul la care ne-au pus şi ruşii, şi autorii violenţelor de la Chişinău (aprobate de Rusia), România oficială a fost condamnată la tăcere şi confuzie. A tăcut, pentru a nu fi acuzată că instigă; s-a afundat în confuzie, pentru că, faţă în faţă cu drama celor bătuţi, arestaţi şi ucişi, a descoperit ceea ce ştia de mult, dar prefera să uite ori să ascundă, că nu are o politică nici faţă de românii din Republica Moldova, nici faţă de Republica Moldova (ca stat? ca stat românesc?). Până la discursul echilibrat al preşedintelui Băsescu din parlament şi declaraţia ministrului român de externe ţinută în faţa ambasadorilor străini la Bucureşti, nu a existat nicio reacţie oficială românească. Dar nici aceste reacţii nu ţin loc de o politică românească faţă de Republica Moldova. În absenţa ei, Uniunea Europeană s-a simţit liberă să adopte fie tăcerea laşităţii, fie limba de lemn a neamestecului în treburile interne. Tăcerea cea mai suspectă a venit dinspre organizaţiile internaţionale de drepturile omului. Spre cinstea lor, 20 de organizaţii româneşti de profil au reacţionat, condamnând fără echivoc gravele încălcări ale drepturilor omului comise de guvernul comunist de la Chişinău. Dar organizaţiilor româneşti, şi din cauză că sunt văzute ca ţinând de România, le lipsesc mijloacele de a acţiona în favoarea victimelor şi de a influenţa comunitatea internaţională împotriva făptuitorilor. În schimb, organizaţiilor internaţionale de drepturile omului nu le lipsesc mijloacele, nici de a fi de faţă şi de a influenţa autorităţile moldovene, nici de a-şi folosi puternicele lobby- uri pentru a influenţa guvernele europene să acţioneze. Tăcerea lor a fost, însă, asurzitoare. Lipsa unei veritabile reacţii de solidaritate imediată a opiniei publice româneşti cu românii persecutaţi din Republica Moldova pune chestiunea nevralgică a patriotismului românesc. Dacă ne iubim ţara şi istoria, cum pretindem, de ce nu reacţionăm ideal, ca în cărţi, atunci când suntem confruntaţi cu persecuţii reale, executate împotriva fraţilor noştri, ca la carte? Dar îi simţim noi pe ei ca pe fraţii noştri? Să ne gândim adânc dacă este aşa, suferind pentru teribila suferinţa prin care trec acum semenii noştri pe care, orice s-ar spune, habar nu avem cum îi putem ajuta. Iar suferinţa noastră, neputincioasă şi confuză cum e, ne umple de ruşine şi remuşcare. În Săptămâna Patimilor. Dumnezeu să ne ierte.

ANDREI PLESU : O fantomă: comunismul

Victoria electorală a PCRM s-a obţinut, se pare, şi prin numărarea voturilor unor morţi. Împrejurarea e imens semnificativă. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului.
Cei supăraţi pe anticomunişti se împart, în genere, în trei categorii: bătrânii comunişti, care refuză să-şi renege opţiunile de-o viaţă şi trăiesc, inerţial, din lemnul retoricii de partid; amnezicii care, hărţuiţi de greutăţi zilnice, cred că până în ’89 au trăit în paradis; şi puberii care, având despre comunism o imagine livrescă, indirectă, speculează cochet şi nărăvaş, în umbra eternei stângi occidentale, pe marginea idealurilor nobile ale unui regim, pe care, de fapt, nu l-au cunoscut. Evident, există şi numeroase sub-categorii.
Mai sunt, de pildă, câţiva băieţi pofticioşi de succes, care au înţeles repede cât de rentabil e, în lumea de azi, să-ţi califici adversarii drept „neoconservatori de dreapta”. Mai sunt şi naturile suave, pentru care comunismul e o nostalgie mai curând literară, alcătuită din suma micilor lor bucurii juvenile (îngheţata pe băţ, joia tineretului, crenvurştii de după defilare etc). Mai sunt, să nu ne sfiim să o spunem, şi proştii puri şi simpli, contragii de profesie şi minţile sucite, aşezate mereu excentric faţă de bunul-simţ şi buna-credinţă.
Ceea ce au în comun aproape toate categoriile de mai sus este ideea fixă că, de fapt, comunismul n-a existat cu adevărat. De câte ori se invocă păcatele comunismului real, tragedia milioanelor de victime ale dictaturii comuniste, malversaţiunile tuturor guvernărilor bolşevice din estul european, din câteva ţări asiatice, sau din Cuba, reacţia apologeţilor e promptă şi definitivă: acolo unde comunismul a fost la putere, el a fost un fals comunism. A „întinat” gândul bun al originilor ideologice, „s-a abătut” de la principiile infailibile, sublime, boreale ale marxism-leninismului. Marx are încă o dată dreptate: comunismul n-a fost – şi nu este – decât o stafie care bântuie Europa şi lumea. A debutat ca stafie şi a rămas stafie până în ziua de azi. Nu s-a întrupat încă, n-a fost niciodată trăit aievea. Au existat doar câteva eforturi – ratate – de a-i da corp.
Evenimentele de la Chişinău ar fi trebuit, în mod normal, să producă, în tabăra celor care înfierează anticomunismul pre-senil al „reacţionarilor”, mici cârcei metafizici, mici dubii şi reevaluări. Nu e cazul. S-a decis rapid că Voronin şi partidul său nu sunt comunişti adevăraţi, ci nişte mafioţi oarecare şi că tinerii din stradă nu au nimic cu comunismul, ci cu sărăcia, nedreptatea, corupţia etc.
Când strigă „Jos comunismul!” au în cap altceva, sau nimic. Faptul că Voronin are acelaşi discurs ca Ceauşescu, că demonstranţii sunt numiţi, ca şi răzvrătiţii din Timişoara, huligani şi vandali, că vinovaţii sunt întotdeauna „oficinele” străine, serviciile secrete ale duşmanilor, dar niciodată defectul structural al sistemului, faptul, aşadar, că oriunde e instalat, comunismul trăieşte în regimul funest al stereotipiei şi minciunii şi că are drept efect prăbuşirea economică ireversibilă, faptul, în sfârşit, că Moscova se manifestă solidar cu o putere nelegitimă, în vreme ce Occidentul ezită precaut între principii şi acomodări tactice, toate acestea nu par să conteze.
Contează spălarea încăpăţânată a viciilor evidente şi monumentalizarea unor virtuţi ireale. Victoria electorală a PCRM s-a obţinut, se pare, şi prin numărarea voturilor unor morţi. Împrejurarea e imens semnificativă. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului. Are nevoie de susţinerea unor spectre. Iar ataşamentul tenace al unora pentru idealurile lui „de veacuri” şi pentru „viitorul lui de aur” e o formă de necrofilie.

VASILE GARNET : „Copii de suflet” ai regimului Voronin

Nu are mai mult de 17-18 ani. Slab, uscăţiv, ras în cap sau tuns foarte scurt, cu pomeţii obrajilor supţi, privire de animal încolţit – şi-o ascunde mai ales când e pus să răspundă la nişte întrebări, pe care ar vrea să le evite cu orice preţ. În noiembrie 2008 purta o canadiană, cu un guler de blană ataşat, şi a fost – surprins de camera de filmat – în grupul provocatorilor care au bruiat mitingurile de protest organizate de două partide democratice – Alianţa Moldova Noastră şi Partidul Liberal Democrat din Moldova. Şi pentru că fluieratul şi injuriile la adresa organizatorilor acelor mitinguri nu erau de ajuns, individul spunea, într-o română abia inteligibilă, în flash-interviuri acordate televiziunilor aflate în serviciul puterii, că participă la mitinguri pentru că este plătit de partidele democratice. Rostea diverse sume de bani şi încheia invariabil cu „Jos comuniştii!”
În 7 aprilie 2009 personajul iese din nou în evidenţă. Zecile de telefoane, aparate foto şi camere de filmat l-au fixat pe „retina” lor, alergând de colo-colo, între sediile Preşedinţiei şi a Parlamentului, într-un tricou galben aprins, uşor de reperat în mulţime, purtând tenişi şi pantaloni scurtaţi mai jos de genunchi. Avea rucsac în spate şi un tricolor desenat pe obraji, c-ai fi zis că era un suporter al naţionalei de fotbal a României. Până ieri, 13 aprilie, când Ministerul de Interne moldovean a acceptat să-i divulge identitatea în cadrul unui aşa-zis interviu difuzat la EU TV, postul creştin-democratului Iurie Roşca, fostul şef al „opoziţiei constructive” din vechiul parlament, nimeni nu-i ştia numele. Acum numele său e un bun public: Ion Galaţchi. Este adolescentul care a reuşit uluitoarea performanţă să arboreze steagurile României şi ale Uniunii Europene pe acoperişul Parlamentului şi în vârful clădirii-turn a Preşedinţiei, în toiul protestelor anticomuniste, degenerate în acte de violenţă, din 7 aprilie. O operaţiune complexă, care ar fi cerut o dexteritate neobişnuită, de „Batman” hollywoodian, şi lungi şi obositoare ore de antrenament, în condiţii dure, de cantonament, a fost realizată de acest fals „Gavroche” al revoluţiei basarabene în cel mult o oră, fără eforturi vizibile şi fără rezistenţa forţelor de ordine, care l-au primit, se pare, ca pe unul de-al lor, oferindu-i întreaga asistenţă pentru a-şi duce la îndeplinire „nobilul” gest. Întrebat de reporter, Ion Galaţchi spune – parcă recitând un text învăţat pe dinafară – că a urcat pe acoperişurile celor două clădiri şi a arborat steagurile doar pentru a „linişti masele şi a opri distrugerea clădirilor”. Surprinzător, tânărul care are evidente probleme în a rosti în română o frază coerentă, se referă la „psihologia maselor” ca un doctorand în ştiinţe sociale. Dar ceea ce trebuie să se reţină, ne sugerează tânărul „revoluţionar”, ghidat de reporter, este că iniţiativa îi aparţine lui şi colegului său – Dragoş Musteaţă –, şi că poliţia şi serviciile secrete nu sunt implicate în scenariu, aşa cum au sugerat partidele de opoziţie şi presa democratică. Adică, ei doi au gândit totul, au „cizelat ideea” – expresia le aparţine –, iar cu cei care apărau (trebuiau să apere) instituţiile statului – securişti şi poliţişti, pur şi simplu „s-au înţeles”, „au negociat”.
Acest individ cu tricou galben, care a devenit vedetă pe youtube (Yellow Boy), a fost căutat cu insistenţă de presa independentă în ultimele zile şi ignorat cu un straniu dezinteres de către poliţie, care, între timp săltase din stradă, răpise de la orele de curs şi din camerele de cămin sute de tineri, sub acuzaţia de participare la „lovitura de stat” din 7 aprilie. Pe aceştia din urmă i-a maltratat, i-a torturat, i-a obligat să semneze nişte hârtii fără a-i lăsa să le citească, le-a interzis să-şi contacteze părinţii sau rudele, i-a judecat sumar, în stilul proceselor staliniste, chiar în incinta comisariatelor de poliţie, fără martori, fără dreptul de a-şi susţine nevinovăţia. Despre supliciul acestor tineri aflăm din relatările colegilor lor eliberaţi, dar aflaţi sub consemn să nu părăsească oraşul sau chiar propria locuinţă, pentru că ancheta continuă.
Guvernarea comunistă a împânzit Moldova, urmând modelul rusesc, al lui Putin, cu agenţi în civil, mai vârstnici sau mai tineri, precum pare a fi (până la proba contrarie) acest „Ion Galaţchi”, despre care sper să aflăm mai multe în zilele ce urmează. Îndoctrinaţi, violenţi, fideli tătucului Voronin, care i-a cules din toate mediile sociale, i-a instruit sumar, le-a înmânat carnetul de comsomolist şi le-a pus în mână „catehismul” luptei împotriva imperialismului românesc. Aceşti adolescenţi înrăiţi şi dezarticulaţi în vorbire şi gândire sunt copiii de suflet ai regimului Voronin, toţi ceilalţi – tinerii instruiţi, cu aspiraţii europene, care au protestat paşnic împotriva fraudării alegerilor şi împotriva unui regim comunist anacronic şi cleptoman – sunt consideraţi duşmani ai statalităţii, nepatrioţi, agresori, agenţi ai serviciilor străine, bandiţi, urmaşi ai lui Antonescu, fascişti… Sunt cuvintele iresponabile cu care un preşedinte de ţară (cu mandatul expirat) şi-a gratulat generaţia de mâine a ţării, fără s-o asculte şi fără să încerce un dialog cu ea. Sunt acuzaţii halucinante, rostite pentru a se camufla o diversiune, pusă în scenă de comunişti, cu singurul scop de a se menţine la putere. Oricum, indiferent de ce ar mai putea să urmeze, după acest aprilie 2009 Basarabia nu va mai fi aceeaşi de până acum.

Un comentariu pentru revista Observator cultural, Bucureşti

Reclame

Read Full Post »