Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for mai 2018

downloadN-ai spune că această carte e scrisă de un autor german, regăsești prea puțin din sobrietatea bine structurată și atât de proprie literaturii germane, fără a-i lipsi câtuși de puțin profunzimea aluziilor și adâncimea reflecțiilor. Uneori poți spune lucruri grave, de importanță majoră apelând pur și simplu, discret, prin ingenioase șiretlicuri ale scriiturii la vârsta copilăriei, la limbajul colocvial adolescentin și la un anumit tip de reprezentare și absorbție a realității. Iar impactul e cu atât mai mare cu cât replicile sunt atinse de o anumită candoare, încă nedefinită. Wolfgang Herrndorf, scriitor german, s-a născut în 1965, iar romanul său, apărut în 2010, a fost tradus și publicat în limba română în anul 2013. Nu a ieșit la o editură vizibilă sau la una din cele pe care le considerăm influente, fără a diminua astfel rolul editurilor mici (o ieșire din decor, Ploile amare a lui Alexandru Vlad nu a apărut nici la Humanitas, nici la Polirom, nici la Curtea Veche sau Univers, ci la o cochetă și valoroasă editură din Bistrița, și anume – Charmides), ci la Editura Allfa, puțin cunoscută publicului, fiind parte a unui proiect de promovare a literaturii sprijinit de TRADUKI.
Nu de puține ori suntem tentați să stabilim analogii pline de substanță, paralelisme dătătoare de sens, și atunci când spunem despre romanul O vară mișto că împrumută ceva din atmosfera cărții De veghe în lanul de secară o facem nu atât dintr-o judecată omagială la adresa textului în cauză, dintr-un impuls axiologic, cât pentru a exhiba propria noastră experiență de lectură. De aici derivă și nesinceritatea atitudinii critice și sentimentul incert că de fapt scrii despre tine și despre similaritățile pe care mintea ta le identifică, în definitiv însă e greu să suspenzi procesul ăsta relațional și ți-l asumi până la urmă cu toate neajunsurile.
Textul lui Herrndorf spune povestea eliberatoare a unui adolescent de paisprezece ani, povestea unei relații de familie complicate și amintirea unei „veri mișto”, marcate de peripeții palpitante și întâmplări haioase petrecute în timpul acelei escapade estivale. E totodată istoria unei construcții interioare, a unei maturizări pe cât de efervescentă în detalii, pe atât de dureroasă în opțiunile ei imediate. La prima vedere am putea identifica o doză de frivolitate, numai că substratul acestei aparente superficialități e unul mult mai profund și prin decojire ajungem la concomitența unor strigăte de disperare și de fericire. Povestea lui Maik Kligenberg pare relatată chiar de un adolescent de paisprezece ani, să cobori imaginar trei decenii și să reintri emoțional în mintea și trupul unui personaj, să revizitezi  stări psihice difuze și să te lași locuit de intensitatea unor imagini panoramice, a unor peisaje selenare și apoi să le transferi ficțional asupra cititorului, iată dovada unei reușite literare. Iar translarea realității să o faci cu mijloacele de înțelegere și percepție ale unui adolescent, căci doar un copil ar spune despre un judecător că poartă un poncho negru și despre un coleg de clasă – purta încălțări maronii, deformate, ce păreau niște șobolani morți. 
Poveste. Maik acceptă „invitația” prietenului său, Chiștoc (Andrei Chiciașov), un tip puțin mai mare cu o origine etnică neclară, ceva rusesc, ceva mongoloid și german totodată. Și pleacă împreună din Berlin spre Valahia cu o „Lada” furată pe care o conduce Chiștoc și pe care învață să o conducă la nevoie și Maik. Cu mențiunea că a merge în Valahia înseamnă a merge într-un loc foarte, foarte îndepărtat, la capătul pământului, un loc care nici nu există în realitate. (Sugestivă analogie!) Periplul lor presupune numeroase aventuri și incidente, e generat de deziluzii „amoroase”, de o inadaptabilitate specifică vârstei, Maik se simte cumva invizibil, gol pe dinăuntru, absent din realitate. Traversează Germania de-a lungul și de-a latul, merg pe autostrăzi, drumuri ocolitoare, pe câmpuri și prin locuri părăsite, contemplând frumusețile naturii, cunosc personaje marginale, ciudate, inadaptate, atemporale, dar totuși vii și cu sclipiri de inteligență rarisimă. O cunoaște pe Isa pe un munte de gunoi, îl cunoaște pe bătrânul Horst Frike, care le relatează acestora experiența de pe front și ecoul concluziilor sale – (Mereu se spune că naziștii au fost monstruoși. Dar în comparație cu rușii erau căcat de muște. Și în cele din urmă cu asta ne-au și cucerit. Cu carne. Cu mitralierele n-ar fi reușit niciodată. Un Ivan și încă un Ivan și încă un Ivan. Mi se bătătorise pielea de doi centimetri la arătătorul drept. Uite.) Ca apoi să decreteze filosofic – Totul este fără sens. Chiar și iubirea. Urmează un accident rutier, o internare, o evadare spectaculoasă, un proces și o întoarcere acasă. Maik va fi altul după această aventură, știe că a acceptat provocarea verii pentru că nu a mai vrut să fie laș.
Wolfgang Herrndorf scrie cu nerv, înțepat, jucăuș, așa cum vorbesc adoles­cenții, vizitând cu precădere registrul argotic și deocheat al limbii. Plasează printre pagini dialoguri demne de teatrul absurdului, crâmpeie de amintiri, situații adolescentine jenante (cine nu a trecut prin ele?), secvențe în care copiii pricep mai bine ce li se întâmplă adulților, își scaldă frazele într-un umor revigorant, spontan, de o vivantă istețime, de parcă și-ar recupera imaginar propria copilărie. Textul transmite o poftă de viață accentuată, o insațietate a revizitării prin care s-ar mai putea  salva ceva. O imagine, un sentiment, o promisiune, o scrijelitură – (Chiștoc și-a scos briceagul și a început să scrijelească. Și în timp ce stăteam la soare și discutam și ne uitam la Chiștoc cum sculptează lemnul, m-am gândit că peste o sută de ani toți o să fim morți. Așa cum era și Anselm Wail. Și familia, părinții lui, copiii lui și toți care l-au cunoscut erau morți. Și dacă o fi făcut ceva în viața lui sau o fi construit sau o fi lăsat ceva în urmă, probabil că nu mai exista, fusese distrus, pustiit de două războaie mondiale și tot ceea ce mai rămăsese din Anselm Wail era numele ăla într-o bucată de lemn.) Acesta e unul dintre cele mai emoționante pasaje din carte, înălțător și eliberator.
Wolfgang Herrndorf e un autor numai bun de citit pentru a deprinde exercițiul literaturii, iar tinerii prozatori ar avea ce învăța – scriitură limpede, firească, fără ambiții și excentricități viforoase. Autorul își ia libertatea de a nu-i păsa de stil, o nonșalanță care, paradoxal, îi individualizează literatura și i-o marchează distinct. Un detaliu biografic rămâne totuși semnificativ, în același an în care a scris O vară mișto autorul a fost diagnosticat cu glioblastom, o tumoră cerebrală malignă. S-a sinucis în 2013, reușind să mai scrie până atunci și să țină un blog – Work and Structure –, în care să își povestească experiența bolii. Privindu-i romanul O vară mișto prin prisma maladiei, înțelegem mai bine acea explozie existențială, acea acutizare a simțurilor, ca și cum ai vrea să iei cu tine cât mai multe imagini frumoase, dragi și să le depozitezi într-un loc secret al minții, invincibil. Și poate un indiciu ar fi lejeritatea cu care personajul acesta pe care-l inventează și căruia îi pune vorbele în gură trece peste ideea că are o mamă alcoolică, dar care în finalul cărții îi spune o frază esențială – (Nimic de aici nu contează. Ce contează e: ești fericit în pielea ta? Atât și doar atât.)
_______
Wolfgang Herrndorf, O vară mișto, roman. Traducere din limba germană și note de Monica-Livia Grigore. Editura Allfa, București, 2013, 208 pag.

Reclame

Read Full Post »