Talex

                  Tragedia Germaniei e o lucrare care se impune prin sonoritatea titlului. Tragedia unei naţiuni! Sună grav şi major. Nu e o scriere istoriografică revizionistă, aşa cum ar fi unii tentaţi să creadă. Lucian Boia atinge câteva corzi sensibile ale istoriei. Ştiinţă care nu e încremenită în repere cronologice, ci curge, pare fluidă. După cel de-al Doilea Război Mondial istoria a fost scrisă din perspectiva învingătorilor. Învinşilor le-au fost atribuite toate ororile. Învingătorii şi-au muşamalizat derapajele, de multe ori comparabile cu cele ale taberei adverse. Istoria  e condamnată să fie subiectivă, întrucât ţine de interpretare. Se raportează întotdeauna la trecut, cel mult la prezent, nu există o istorie a viitorului.

          Autorul lansează câteva teme de reflecţie – A fost Germania o excepţie?,  Suferea de un „rău” înscris genetic?, Era Germania mai naţionalistă?, Mai puţin democratică?, Mai expansionistă?, Mai rasistă? A dezvoltat un militarism odios? Istoricul recunoaşte şi condamnă atrocităţile comise de nazişti, dar exclude ideea că toate acţiunile s-ar datora unei „excepţii germane” sau unui defect identitar, etnic. Majoritatea istoricilor identificau sursa comportamentului Germaniei naziste în modul cum s-a constituit şi a evoluat această naţiune de la Bismarck încoace. Numai că „ toate caracteristicile negative ale Germaniei bismarckiene şi wilhelmiene (autoritarism, expansionism, naţionalism, rasism, antisemitism..) se regăsesc, în grade şi combinaţii diferite, şi în celelalte ţări europene. p. 11

         În procesul constituirii naţiunilor au existat două modele – cel politic (francez) şi cel etnic (german). România a urmat modelul german. Atât timp cât intră în discuţie un spaţiu lingvistic comun, naţiunea se poate coagula în limitele acestuia – Tendinţa, destul de generală, a fost aceea de a transforma spaţii etnolingvistice în spaţii naţionale. p. 16 Deci, din acest punct de vedere Germania nu a fost o excepţie. A impus un model! Şi în cazul României există o  formulă înglobatoare – De la Nistru pân’ la Tisa, care fixează un spaţiu etnolingvistic.

          Până la izbucnirea Primului Război Mondial Germania aproape că nu cunoştea antisemitismul. Acesta se manifesta izolat. Apariţia unor lucrări ce tratau un asemenea subiect era mai des întâlnită în Marea Britanie şi Franţa. Excese  împotriva evreilor fuseseră comise în Rusia Ţaristă şi în alte părţi ale Europei. Evreii se integraseră cel mai bine în Germania. Şi atunci cum de a fost posibil? Căsătoriile între germani şi evrei (tot cetăţeni germani) înregistrau o rată de creştere semnificativă. Erau un act obişnuit şi au continuat până spre anul 1938. Nu se poate vorbi de un antisemitism patologic, ci mai degrabă de o „nebunie colectivă”.  

         Înfrângerea în Primului Război Mondial schimbă definitiv discursul antropologilor germani, mai ales că nemţii aproape câştigaseră războiul.  Autorul se întreabă – cum au pierdut nemţii un război pe jumătate câştigat? Germania „ înţelegea să-şi compenseze umilirea prin  afirmarea orgolioasă a calităţilor „rasei”. p. 42. E de punctat faptul că prima conflagraţie nu a fost declanşată de Germania, ci de Austo- Ungaria, germanii au fost mai degrabă târâţi în acel conflict. Lipsirea Germaniei de colonii, după încheierea Primului Război Mondial, a generat nemulţumiri adânci în societatea germană şi o dorinţă accentuată de revanşă.  Despăgubirile de război, restricţiile economice impuse,  depăşeau înzecit culpa Germaniei. Au încetăţenit ideea că li s-a făcut o mare nedreptate. Celelalte puteri europene şi-au manifestat tendinţele rasiste în zonele coloniale, au avut loc acolo adevărate masacre. Dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Germania, lipsită de colonii, şi-a revărsat energiile rasiste asupra teritoriului european pe care începuse să-l controleze după 1938.

          Concluzia autorului e tranşantă – „războiul a fost rezultatul unei nemărginite prostii colective” p. 76. Primul Război Mondial ar fi putut fi evitat, dar odată cu încheierea sa calea spre cel de-al doilea a fost bătătorită. Al Doilea Război Mondial a fost consfinţit, aprobat inconştient la sfârşitul celui dintâi. O parte din vina ororilor comise de nazişti  o au şi cei care au fixat condiţiile de la Versailles.

Citate – (Oamenii sunt manipulaţi şi în democraţii; dintotdeauna au fost manipulaţi! Dar, cel puţin, în regimurile democratice, sunt manipulaţi în mai multe sensuri, ceea ce se traduce printr-o diversitate a opţiunilor. În totalitarism se petrece o unică şi masivă manipulare, al cărei rezultat e spălarea parţială sau totală a creierilor. p. 112)

        (Tot ce s-a întâmplat cu evreii a fost pus la cale de un grup restrâns de persoane, executat de asemenea de o minoritate şi, din păcate, acceptat tacit de o majoritate de germani, care n-au ştiut sau n-au ştiu decât parţial, şi asta fiindcă n-au vrut să ştie, deoarece aşa i-a condiţionat psihologia totalitarismului. Acelaşi gen de atitudine întâlnită şi în ţările comuniste în raport cu crimele comunismului. p. 123)

       ( Cele două proiecte exterminatoare, nazist şi comunist, au determinări similare, în ciuda diferenţelor. Comuniştii îşi propun să elimine duşmanul de clasă, iar naziştii, duşmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer şi mai sinistru, deşi, în ce priveşte numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind e drept, de mai mult timp şi de mai mult spaţiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieşirii din istorie şi al inaugurării unei ere postistorice de armonie şi perfecţiune, în sens universalist la comunişti, în sens rasial şi etnic la nazişti. p. 125-126)

        ( Nenorocirea abătută de nazişti asupra lumii a trecut într-un plan secundar, abia perceptibil, suferinţele pe care, nu în mică măsură, le-au îndurat germanii înşişi. După cum vinovăţia germană a acoperit aproape în întregime partea de vinovăţie a celorlaţi. „Reechilibrarea” se petrece încet, cu prudenţă şi cu destulă ipocrizie. p. 127)

(….tragedia Germaniei pare a sta mai puţin sub semnul unor deficienţe structurale, cât al unei perverse îmbinări de evenimente neaşteptate şi de decizii cu urmări nebănuite. p.  137)

( Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2010)