Talex

        Iepurii nu mor. Textul lui Ştefan Baştovoi respiră o inocenţă puerilă, e îmbibat ingenuu în faldurile memoriei, comunică substanţial, prin fire tentaculare, cu realităţile unei lumi crepusculare, în magma căreia, încă nestinsă, înfăptuieşte o submersiune dezangajată de orice patimi. Descrierea deconstructivistă a instituţiei şcolii, înglobând toate modelele desăvârşirii, fizică (sportivi care aleargă, p. 20) şi spirituală (pioneri eroi […] stăteau şi nu le era frică de nimic – p. 21), impuse tinerei generaţii, anunţă  subliminal metodologia ideologizării. Propaganda este injectată insidios în mentalul colectiv, dovada – o mostră de confruntare între sisteme, generând contradicţii şi antinomii (Noi avem şcoală gratuită şi caiete bune, dar copiii din ţările capitaliste plătesc pentru şcoală şi mulţi copii nu pot să înveţe, pentru că părinţii lor sunt săraci. Şi copiii se duc şi lucrează la burghezi… – p. 26).
          Un personaj omniprezent, diacronic, cel ce dirijează şi modelează acţiunile celorlalţi, este etern-neînhumatul V. I. Lenin. De la el iradiază şi către el se întorc toate ideile, postulatele, devine sursa universală a învăţăturilor, e cel ce veghează asupra bunei ordini economice şi sociale, cel ce ia în colimator orice posibilă abatere (Lenin stătea deasupra clasei şi vedea tot. – p. 16). Prezenţa lui Lenin în viaţa individului sovietic e covârşitoare, e Ochiul de veghe, Legitatea supremă, Părintele spiritual, Fratele siamez, e Totul (Pentru noi, el a fost prieten, tată, bunic, tovarăş, învăţător şi conducător. El a fost cel pe care l-am acceptat să ne fie ceea ce poate numai un demiurg, un zeu laic să fie. El a reuşit să transgreseze timpul, vârsta, geografia, problemele şi să fie cu noi pe tot parcursul vieţii noastre.1), ubicuitate absolută.
      Politica de stăpânire a maselor, de creare a omului sovietic de tip nou, e contestată şi pusă la index chiar de copii, a căror inocenţă poate fi mai greu pervertită, aceiaşi copii care discută minuţios despre existenţa sau nonexistenţa Divinităţii. Pilotul sovietic excedează la capitolul merite dimensiunea creatorului, explorează sfera celestă fără a apela la serviciile Scării (Nimic nu-i este
in­a­c­cesibil omului sovietic. – p. 35). Raportul Dumnezeu/Om sovietic generează dispute asupra întâietăţii, or, cel de-al doilea nu e decât un surogat, cioplit după chipul şi asemănarea celui dintâi. Scara lui Dumnezeu, din imaginarul lui Saşa, fixează o căutare febrilă a Divinităţii, coagulată semantic în jurul versului arghezian – Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.
        Justificarea acţiunilor militare din Afganistan reverberează în discursul oficial, uneori replicile par a fi o reproducere de pe o bandă magnetică (De aceea şi astăzi mai luptă ostaşii noştri în Afganistan, apărând oamenii simpli de teroarea capitalistă, care vrea să pună jugul pe ei. Ostaşii sovietici îşi împart porţia de mâncare cu oamenii simpli din Afganistan şi-i ocrotesc pe cei săraci şi nedreptăţiţi de capitaliştii haini, care bombardează sate întregi şi omoară femei şi copii ca voi. – p. 36). În umbra acestui discurs apologetic stă escamotat vidul devorator. A idolatriza obsesiv, până la paroxism, realităţile unui sistem înseamnă de fapt a le anula, a le nega, a le exhiba goliciunea  (Copiii din Afganistan au vise în care se împrietenesc cu copiii din Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică este o ţară a păcii, în care oamenii de toate naţionalităţile trăiesc în pace. – p. 37). Dialogurile suprarealiste dintre Lenin şi Felix(!) Edmundovici deconspiră intenţiile reale ale marilor conducători, proletariatul nu rămâne decât cu momeala, cu amăgirea şi cu cocoşul din subconştient.
          Disputa capitalism/comunism e coborâtă laborios până la nivelul dialogului tată/fiu („De ce l-au împuşcat?”, întrebă Saşa, „Pentru că erau răi”, zise tata. „Erau capitalişti?”, „Erau şi capitalişti şi culaci, ei l-au împuşcat.” „Eu, dac-aş avea un pistol, i-aş împuşca pe toţi”, zise Saşa. – p. 147). Copilul e invadat de spiritul justiţiar şi e aproape convins că trăieşte în cea mai bună lume posibilă. Diabolizarea efervescentă a capitalismului coincide cu exonerarea de orice culpă a Uniunii Sovietice.
       Amintirile lui Moş Costea, pline de savoare, povestite într-un grai moldovenesc în care s-au strecurat inevitabil câteva rusisme, sunt dovada irefutabilă a modului în care poate fi ajustată memoria şi schingiuită percepţia asupra unor contururi evenimenţiale. Şcoala se implică propagandistic în confruntarea celor două sisteme, e supusă ideologiei oficiale, participă voit la marea diversiune:
– Da ia să vedem, copii, capitaliştii au ce mânca dimineaţa?
– Nu-u-u. Şi nici nu se duc la şcoală, pentru că părinţii lor sunt foarte săraci şi-i ţin în subsoluri. (p. 162)
       Toate întrebările ontologice îşi găsesc ecoul şi logica în vastitatea Uniunii Sovietice, simpla invocare a patriei mari devine o garanţie a răspunsului corect. Culpabilizarea capitalismului acoperă toate sferele acestuia – cinematograful capitalist – …plesni din degete ca în filmele despre capitalişti (atunci când un capitalist stă la o masă într-un restaurant cu muzică capitalistă şi pleoscăie din degete ca să  vină o dezmăţată şi să-i aducă mâncarea – p. 171), arderea lui G. Bruno e pusă pe seama aceloraşi capitalişti vorace.
        Deconspirarea şi pedepsirea unui furt şochează o întreagă comunitate, acolo furau toţi. Hoţia e condamnabilă atât timp cât nu e devoalată, în caz contrar devine artă (Mai înainte trebuie sa ştii să furi şi pe urmă să furi! – p.189). Zinoviev identifică raţiunea acestor acte: Atunci când oamenii din ţările comuniste trăgeau chiulul, lucrau de mântuială, trădau sau dădeau instanţelor superioare informaţii false, furau, luau şi dădeau mită, calomniau, denunţau etc., ei nu făceau altceva decât să se conducă după propriile lor interese, și nu după oricare altele.2
       Parada ajunge a fi un debușeu, se încadrează în mecanismul economic, justificând producţia de baloane, nu mai are multe în comun cu manifestarea firească a bucuriei. Imaginea societății ce răzbate din discursul encomiastic e una distopică (Vă felicităm, cetăţeni-care-munciţi! Ura! – p.198).
        Deşi titlul romanului indică o prezenţă fictivă, alegorică şi apoi uşor recognoscibilă în text, animalul care marchează destinul lui Saşa şi în jurul căruia protagonistul gravitează şi îşi consumă copilăria e porcul. Saşa, un Holden Caulfield al literaturii române, e surprins într-o secvenţă înduioşătoare, de un erotism nevinovat (Se atinse cu umărul de burta ei şi aproape că nu mai putu să respire. Ar fi stat aşa toată ziua, cu degetele fetei mişcându-i-se uşor prin păr, şi el să-i atingă burta cu umărul[…] Saşa simţi o moleşeală plăcută şi ar fi vrut să-şi lipească obrazul de burta fetei şi să o strângă în braţe. – p. 32). Manifestarea infantilă a sexualităţii scandalizează o comunitate deprinsă cu tabuizarea acestui subiect. Vasea şi Sonia trăiesc calvarul umilinţei publice, deconspiraţi în faţa întregii şcoli, suportă oprobriul general. Spaţiul în limitele căruia Saşa îşi trăieşte copilăria se constituie pe axa sat-pădure-oraş (şcoală), acest triunghi existenţial îi problematizează destinul. Saşa fantasmează, glisează conţinutul fericirii până la gradul însuşirii, al asumării, identifică chiar şi o reţetă – a fi pionier şi a nu-ţi pieptăna părul pe partea stângă… Pasajul în care îi aduce un omagiu lui Lenin e de un haz neaşteptat, entuziasmul i se dezumflă, câte suplicii nu suportă doar ca s-ajungă odată pionier. Cravata se transformă într-un simbol al adevăratei performanţe, un însemn peremptoriu al reuşitei, pe scurt, un talisman (Din cauza cravatei, parcă şi cămaşa şi jacheta păreau mai noi. – p. 139). Totuşi, problematica pe care şi-o asumă e una majoră, măcinat de evanescenţa lumii, ideea suicidului îl tulbură, îşi închipuie propria înmormântare, imaginea paradei se împleteşte cu cea a prohodului şi deloc întâmplător. O paradă-prohod trecând prin faţa tuturor cititorilor.
        Întreg discursul narativ pare a ieşi din gura unui copil, fraze clare, scurte, luminoase, deseori urmate de altele care vin în completarea celor dintâi, explicându-le, subliniind şi sublimând naraţia, de parcă povestitorul se asigură că mesajul i-a fost decodat şi sensul pe deplin absorbit, se obţine astfel o repetiţie stilistică benefică. Textul lui Ştefan Baştovoi e o fiziologie a vieţii, cu toate ritualurile, cutumele cotidianului, pe care le implică ruralitatea (spectacolul tăierii porcului, bucuria revanşardă a încălecatului).
        Alternarea registrului narativ dezvoltă şi accentuează ironia cu care autorul îşi garniseşte textele, trecerea de la registrul grav-oficial la cel intim-cotidian amuză copios, traduce derizoriul, pamfletul până la urmă (Văzu din autobuz copacii şi ogoarele, drumul şi livezile în floare, toată Măreţia Patriei sale. Înfloritoare şi măreaţă, sigură şi paşnică […] Cea mai bogată şi cea mai frumoasă/Scroafa mânca din treucă tot ce i se turna şi Saşa îi aducea mere stricate din beci, coji de cartofi şi resturi de pâine murdare de gălbenuş. – p. 48). Aceeaşi alternare de registru narativ constituie o strategie de joc textual, efectul – o desacralizare, o demitizare, o coborâre sistemică din edenul imaginar comunist în treuca realităţii tangibile – e garantat. Îşi face loc discrepanţa dintre solemnitatea momentului cerută de rigorile organizatorice şi teluricul situaţiei. Dialogurile virtuale avându-i ca actanţi pe Lenin, Hitler, pasajele în care Sophie, cocoţată pe umerii tatălui, deambulează prin câmpul ce nu are decât mijloc, aparent fac notă disparată cu trupul textului, în fapt, se încadrează organic în ansamblul textual şi deconspiră ficţionalitatea ficţiunii. Aceste dialoguri suprarealiste, doar la gradul formalităţii, nu şi la cel al conţinutului intrinsec, sunt nişte transgresii temporale, implică abolirea limitelor dintre nivelele narative distincte. Fragmentul tradus din revista Tânărul Naturalist surprinde efuziuni absurde, elanul invocărilor speculative şi închide în sine trăsăturile unui insert textual autoreflexiv.
         Ştefan Baştovoi descinde în memoria rizomatică a copilăriei, vede lumea prin ochii unui copil, însă maturitatea privirii e de netăgăduit, obţine o mixtură insolită de text postmodernist, unde ironia, nostalgia, pamfletul, umorul conlocuiesc osmotic şi îl fac pe cititor să se-ntoarcă spre trecut zâmbind. Iepurii nu mor sau Istoria copilăriei noastre conţine elemente definitorii ale parabolei, pentru că pe lângă planul literal al expresiei apare un plan de adâncime, al semnificaţiilor ezoterice. Reluarea de-a lungul romanului a unor expresii, sintagme şi chiar fraze identice se înscrie în filosofia unui construct textual hibrid, dialogurile pot fi teatralizate, versurile intră pe albul paginilor, descrierile aduc liniştea, aplatizează ritmul şi invită la meditaţie.
        Regăsim în text bucăţi de memorie pe care le consideram uitate, textul lui Ştefan Baştovoi e un excelent declanşator al amintirilor, recuperează frânturi mnemonice, le reconstituie într-un puzzle edificator (… iar resturile ce rămâneau din baloane le băgau în gură şi le sugeau ca să le facă baloane foarte mici, pe care le spărgeau de frunte sau de capul celor care nu erau atenţi. – p. 184).
       Clişeul desemnează o stereotipie, o formulă stilistică a cărei forţă s-a atenuat. Îşi poate recăpăta însă eficienţa stilistică atunci când orientează lectura către o împrospătare a receptării, către metatextul din memorie. O serie de fraze, probe ale timpului (Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi,  p. 15, Pădurea face oxigen!, p. 145, Pădurea e o bogăţie a naturii, p. 145, Timpul le rezolvă pe toate, […] Măsoară de şapte ori şi taie o dată, p. 146, Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, p. 207, Munca îl înnobilează pe om, p. 211, Gimnastica este izvorul sănătăţii, p. 216) – deşi clişee în singularitatea lor, recondiţionează textura romanului, utilizarea acestora atingându-şi ţinta.
     De ce Iepurii nu mor?! Întrebarea care persistă în mintea cititorului şi după încheierea actului lecturii. Simbol al fertilităţii, al sexualităţii şi al adaptabilităţii, iepurii, deşi vulnerabili în esenţă, supravieţuiesc. Între titlul romanului şi dedicaţie se stabileşte o filiaţie, o legătură invizibilă. Iepurii nu mor, cresc mari! Pe de altă parte, titlul ar putea sugera o atenţionare camusiană – bacilul ciumei nu dispare niciodată.
       Romanul Iepurii nu mor e o arheologie literară în memoria unei societăţi ce şi-a pierdut reperele, membrii căreia trăiesc, diferit şi alternativ, în limitele unor graniţe imaginare, în funcţie de intensitatea cu care germinează sâmburele nostalgiei sau dezideratul unei schimbări revigoratoare. Cei ce constituie această societate duc o existenţă duplicitară, răspund pe de o parte înregimentării oficiale, strigătului colectiv, iar în subsidiar, prin viaţa lor privată, prin relaţiile intime şi conjuncturale, sabotează întreg sistemul, asemenea reginei care desfăcea noaptea ce ţesea ziua.
       Literatura de după căderea dictaturilor oficiale şi chiar de după sucombarea dictaturilor reziduale recuperează posibilităţi de manifestare. Imposibila întoarcere ajunge a fi, printr-un declic metafizic, posibilă. Apariţia unui roman ca Iepurii nu mor, într-un regim coercitiv, ar fi fost improbabilă…
___________
Ştefan Baştovoi, Iepurii nu mor. Ediţia a II-a, revăzută, Editura Polirom, 2007
 
1. Vasile Ernu, Născut în Urss, Editura Polirom, 2006, p. 55
2. Alexandr Zinoviev, Occidentul, Fenomenul Occidentalismului, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, p. 53

(Cronică apărută în revista Contrafort, Nr. 11-12 (193-194), noiembrie – decembrie 2010)