Talex

Dacă J.D. Salinger nu ar fi murit anul acesta, nu i-aş fi recitit romanul, recitit e impropriu zis, prima lectură nu am dus-o la capăt. Se întâmpla acum vreo cinci ani. Sunt două cărţi pe care nu le-am terminat: Blândeţea Nopţii de Scott Fitzgerald şi De veghe în lanul de secară. Dacă aş avea un interlocutor care, într-un gest de confesiune amicală, mi-ar spune că nu a încheiat lectura unor cărţi, că le-a abandonat necitite, aş avea o părere proastă despre el. Sunt în postura posibilului meu interlocutor. Salinger a murit la peste 90 de ani, retras de ochii publicului – public lacom, nemilos şi devorator. A scris puţin, dar ce a scris rămâne valabil şi viabil, spun criticii. Prima mea lectură a eşuat din mai multe considerente. Îmi achiziţionasem o ediţie nouă, de la Polirom, cea cu coperta galbenă, probabil culoarea lanului de secară, care semnala cititorului faptul că acesta din urmă va avea parte de o traducere modernă. Tocmai această modernitate de adaptare textuală la realităţile limbajului cotidian românesc m-a inhibat şi nemulţumit. Scrierea era împânzită de expresiile uzuale ale băieţaşilor de cartier – Io, frate! sau nasol. Acum, după ce Salinger veghează de pe marginea prăpastiei, am căutat o ediţie mai veche şi am găsit-o, una din ’64, mai temperată în traduceri brutale, armonizând formulele de adresare.

E o carte ce se citeşte pe nerăsuflate, zic antecititorii mei. Fraze scurte, stil alert-auster, replici multiple, dialog abundent. Am acţionat exact invers, am citit-o cu încetineală, încercând să reperez starea pe care trebuie să ţi-o inducă lectura acestei cărţi. Încerc să-mi explic succesul la public al acestei opere, probabil americanii s-au identificat cu modulaţiile psihologice ale personajelor sau mai degrabă cu atmosfera de epuizare şi inutilitate izvorâtă din inerţia tavălucului existenial. Salinger îşi construieşte frazele după acelaşi calapod, tipic ce reflectă un mod de gândire superficial, năzuros-mofturos, plin de fiţe adolescentine. Personajul face o afirmaţie, după care urmează alta ce pune la îndoială sau slăbeşte aserţiunea iniţială, ca în sfârşit să curgă o altă afirmaţie care să o anuleze semantic pe cea dintâi. Această structură narativă – repetitivă, obsedantă şi supărătoare – abundă pe întreg parcursul romanului. Câteva exemple: (Spectacolul nu era chiar atât de prost ca altele pe care le-am văzut eu în viaţa mea. Totuşi, dacă stai bine să te gândeşti, era o porcărie) sau (Apoi s-a întâmplat un lucru curios. Când am ajuns la muzeu, am simţit deodată că n-aş mai fi intrat înăuntru nici dacă mi-ar fi dat un milion de dolari. Nu mă mai trăgea inima – cu toate că străbăteam tot parcul acesta blestemat şi mă gândisem cu plăcere să intru. Dacă Phoebe ar fi fost acolo, probabil c-aş fi intrat, dar Phoebe nu era. Aşa că am luat un taxi din faţa muzeului şi i-am spus şoferului să mă ducă la Baltimore. Nu mai aveam chef să mă duc la Baltimore.

Holden Caulfield e un răzvrătit şi propria insurecţie împotriva sistemului încetăţeneşte o reţetă de supravieţuire şi un anumit tipar comportamental. De ce să-ţi strige toţi – digresiune – atunci când te abaţi de la subiect? De veghe în lanul de secară e o carte reproş, cu o semnificaţie rebelă, contrează maşinăria pusă în funcţiune de orice sistem ce încearcă să ne făurească fericirea. Protagonistul din Amantul Colivăresei, deşi mai matur şi trecut prin experienţa erotică, are ceva din ţesutul de răzvrătit al acestui fără chef – Holden.

Caulfield e un visător consacrat, un neadaptat, un adolescent ce îşi refuză iniţierea sexuală, un individ care nu e dispus să-şi sacrifice libertatea pentru nimic în lume. Şi aşa cum pentru a fi fericit ai nevoie de foarte puţine lucruri, visurile lui Holden sunt mai degrabă marcate de frugalitate: să vegheze într-un lan de secară – În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii – şi nimeni în jur, adică nici un om mare , în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpastii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copii ca să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că e o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.

sau să-şi construiasco o colibă la marginea pădurii – …cu banii pe care o să-i câştig, o să-mi clădesc o colibă, în care o să trăiesc tot restul vieţii. Am s-o aşez chiar la marginea pădurii, nu în pădure, la margine, fiindcă vreau să aibă soare tot timpul. Cât mai mult soare. O să-mi gătesc singur, şi mai târziu, când am să întâlnesc o fată frumoasă, dar tot surdo-mută, şi o să ne căsătorim, şi o să stea la mine în colibă, şi de câte ori va dori să-mi spună câte ceva, va scrie pe hârtie ca toţi ceilalţi. Şi dacă o să avem copii o să-i ascundem undeva şi o să le cumpărăm o grămadă de cărţi şi o să-i învăţăm noi singuri să scrie şi să citească…

Aceste două fragmente sunt remarcabile prin forţa discursului narativ, prin sinceritatea absolută, fixează proecţia unei vieţi fericite în anonimat şi singurătate… Oare aşa să fie?!

Traducerea titlului în română a fost inspirată – The catcher in the ruy în De vege în lanul de secară, un substantiv a fost substituit unei stări. Mi-a plăcut titlul unei postări întâlnită la Ochiuldeveghe, la câteva zile după moartea lui Salinger – Priveghi din lanul de secară…

Aha! Era să uit! Şi totuşi, ce se întâmplă cu raţele de pe lac pe timp de iarnă?!